George Orwell avea dreptate: în totalitarism trecutul este lucrul cel mai imprevizibil. Contrar unor opinii des auzite, amnezia nu are valoare terapeutică. Demistificarea legendelor comuniste este o datorie intelectuală și morală.
Nimic nu a speriat mai tare grupul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej decât eforturile lui Hrușciov de a accelera destalinizarea. Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS), desfășurat în octombrie 1961, a dus la declanșarea celui de-al doilea val al destalinizării. Reacția conducerii Partidul Muncitoresc Român (PMR) a fost să simuleze un demers similar. În fapt, era vorba de un colosal exercițiu de acrobație politică. Dej și asociații săi pretindeau că stalinismul românesc fusese întruchipat de „moscoviții” Ana Pauker și Vasile Luca și sprijinitorii acestora, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu.
Apărut în 2004 la editura Vremea, cu o prefață de Florin Constantiniu, remarcabilul volum datorat istoricului Dan Cătănuș, A doua destalinizare—Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii, oferă o selecție de documente revelatoare în privința capacității de manevră și supraviețuire a grupului Dej. Este vorba de pregătirea și desfășurarea Plenarei CC al PMR din noiembrie-decembrie 1961. Gheorghiu-Dej a fost inspiratorul acelui experiment de rescriere a întregii istorii a PMR, menit să creeze o imagine favorabilă câștigătorilor acerbelor lupte pentru putere din micul Bizanț roșu. Se oferea, prin ceea ce Dej numea „cea mai frumoasă plenară a vieții sale”, noua ortodoxie istorică confecționată de Dej, Răutu, Maurer, Bodnăraș, Bârlădeanu, Drăghici, Ceaușescu, Borilă și Moghioroș pentru a justifica opțiunile lor anti-hrușcioviste.
În chip ironic, deși scopul Plenarei era să mențină sistemul stalinist, efectul a fost să accelereze desovietizarea și să ducă la mini-liberalizarea din anii 1962–1965. Nu aș spune că destalinizarea dejistă a mers mai departe decât cea din URSS (să nu uităm publicarea lui Soljenițîn cu aprobarea lui Hrușciov). Au rezultat o nouă politică externă, o reducere a terorii, un nou climat cultural, dar mitologiile esențiale au rămas nealterate (înainte de toate, rolul conducător al partidului comunist).
Studiul introductiv al lui Dan Cătănuș, bine informat și propunând ipoteze originale, accentua ambiguitatea atitudinii PMR privind condamnarea lui Stalin și schisma sovieto-chineză. M-aș delimita însă de aprecierea cumva idealizantă la adresa lui Maurer. În ce-l privește pe acest cinic personaj, cred că avea dreptate Petre Pandrea când îl numea adevăratul Lenin al comunismului românesc. Numirea lui Maurer ca premier nu însemna îmblânzirea regimului. Adjuncții săi erau Bodnăraș, Apostol, Drăghici, Moghioroș și Borilă, staliniști din categoria superdură. Rafinat în comparație cu mulți din colegii săi, Maurer nu a mișcat vreodată un deget pentru a calma represiunea. Dimpotrivă, l-a urât și ponegrit pe Pătrășcanu. Peste ani, la Cluj, tot el a denunțat crimele epocii Dej, numindu-le „aceste mult prea triste și prea urâte fapte”.
Îmi amintesc—aveam zece ani—de paginile Scînteii pline de cuvântările magnaților comuniști, rivalizând unii cu alții în hulirea deviatorilor și celebrarea rolului lui Dej ca salvator al demnității „cadrelor sănătoase ale partidului”. Să amintesc că în volum apare un document privind trenul special și repartizarea pe vagoane a membrilor delegației PMR la Congresul PCUS. Semnificativ, Dej a împărțit vagonul său cu Leonte Răutu, dictatorul ideologic al perioadei, omul în care primul secretar avea o încredere absolută. Maurer călătorea împreună cu Bodnăraș, iar Ceaușescu cu Chivu Stoica. Este de presupus că atât la dus, cât și la întors, Dej a tăifăsuit intens cu versatul politruc Răutu pe tema fierbinte a modului în care se vor discuta documentele și deciziile sovietice (inclusiv expulzarea lui Stalin din Mausoleu) în PMR. Mi-l pot închipui pe „Malvolio” bârfindu-i cu patimă pe foștii săi protectori, Ana Pauker, Luca și Chișinevschi.
Maestru al dramaturgiei staliniste, Răutu i-a oferit lui Dej la Plenară un spectacol al confesiunilor, vendetelor, prosternărilor și ditirambilor scăpați de sub control (cuvântarea lui Ceaușescu era un exemplu de virulență în raport cu „deviatorii” și devotament infinit pentru cel care afișa o blândă modestie de patriarh al acestui trib politic). Între altele, Ceaușescu ataca propaganda de partid din anii ’50, dominată de „elemente mic burgheze” pentru organizarea unui deșănțat cult al lui Stalin.