Oricât s-ar fi străduit de-a lungul vremii exegeții versați ai materialismul istoric gen Ion Ianoși (1928–2016) și mai tinerii săi discipoli să exonereze doctrina originară, rămâne faptul că teoria și practica sunt inseparabile în această concepție. La urma urmelor, chiar Marx definea practica drept criteriu al adevărului.
Marx nu a anticipat degenerarea doctrinei în despotismul leninist, dar a chemat la acțiune violentă împotriva instituțiilor și practicilor democrației liberale, pe care detestat-o și a disprețuit-o
Îmi amintesc de numeroasele conversații cu matematicianul disident Mihai Botez , în care acesta, fin cunoscător al literaturii marxologice, îl numea pe Ceaușescu un „marxist rudimentar”. Deși am scris de multe ori critic despre el, nu cred ca Ion Ianoși greșea atunci când sugera că N. Ceaușescu era un ignorant în privința tradiției filosofice marxiste. Dar a-l sustrage istoriei marxismului, chiar dacă a fost exponent al uneia din bastardările cele mai penibile ale acestei doctrine, nu este justificat. La fel, a vorbi despre Marx în termeni de „vinovat fără vină” și a-l asemui cu Nietzsche înseamnă a uita care a fost finalitatea supremă a demersului marxist: distrugerea ordinii sociale și economice burgheze și instaurarea a ceea ce s-a numit „dictatura proletariatului”. Marx nu a anticipat degenerarea doctrinei în despotismul leninist, dar a chemat la acțiune violentă împotriva instituțiilor și practicilor democrației liberale, pe care detestat-o și a disprețuit-o. Nu Nietzsche, ci Marx (ajutat de alt tânăr hegelian, Engels) a scris pamfletul incendiar numit Manifestul Partidului Comunist, document clasic al gândirii revoluționar-apocaliptice. Engels a fost cel care a proclamat că „proletariatul german este moștenitorul filosofiei clasice germane”.
Aceste idei, simplificate și vulgarizate, au devenit nucleul viziunii staliniste despre om, natură, societate, economie, artă. Stalinismul, înrădăcinat în miturile politice bolșevice (la rândul lor inspirare de cele marxiste, dar și de nihilismul revoluționar rus) a fost ideologia comunismului internațional. Militanții recrutați din rândul proletariatului, în China sau Spania, în Chile sau România, au absorbit aceste idei, le-au interiorizat, s-au identificat cu ele. Așa s-a format, în anii ’30 și ’40, universul mental al lui Nicolae Ceaușescu.
În spirit stalinist, Ceaușescu era convins că este înconjurat de inamici, că singura soluție pentru salvarea socialismului o reprezintă continua intensificare a „vigilenței revoluționare
Pentru acești militanți, Stalin a fost modelul absolut, arhetipul devotamentului inflexibil pentru cauza revoluției și al refuzului oricărui compromis cu „dușmanul de clasă”. În spirit stalinist, Ceaușescu era convins că este înconjurat de inamici, că singura soluție pentru salvarea socialismului o reprezintă continua intensificare a „vigilenței revoluționare”.
Deși conștient de revelațiile lui Hrușciov din Raportul Secret, Ceaușescu a rămas fidel logicii staliniste. Mai mult, în discuțiile din Biroul Politic și în cadrul unor Plenare ale CC legate de istoria PCR, secretarul cu probleme organizatorice a insistat că el nu a azvârlit operele lui Stalin din propria bibliotecă după Congresul al XX-lea al PCUS. Reformismul comunist din alte țări nu l-a influențat pe Ceaușescu. S-a solidarizat cu Dej când acesta a pornit campania împotriva „revizionismului” simbolizat de Programul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia.
Stalinismul lui Ceaușescu, orice ar afirma foștii săi locotenenți, a fost trăsătura dominantă a strategiei politice și economice a PCR.
Ajuns la putere, Ceaușescu a menținut cu obstinație și a apărat toate dogmele esențiale ale stalinismului. Nu era nevoie să facă declarații de admirație pentru Stalin. Important era faptul că în forul său interior rămăsese loial fostului comandant al mișcării în care se înrolase încă din adolescență. În 1988, într-un interviu cu Newsweek, îl lăuda pe Stalin pentru rolul său în „construcția socialismului” și în victoria asupra nazismului. Stalinismul lui Ceaușescu, orice ar afirma foștii săi locotenenți, a fost trăsătura dominantă a strategiei politice și economice a PCR. Anti-sovietismul nu a însemnat așadar, ca în cazul unor Imre Nagy sau Alexander Dubček, anti-stalinism, ci dimpotrivă. Pentru Ceaușescu, revizionismul însemna de fapt trădarea marxismului, o primejdioasă „deviere de dreapta”. De aici și ostilitatea sa fățișă în raport cu Gorbaciov și cu deschiderea din URSS de după 1985.
Cum reiese din volumul Ceaușescu, critic literar (Editura Vremea, 2007; ediție, studiu introductiv și note de Liviu Malița), liderul PCR era obsedat de menținerea controlului asupra vieții intelectuale. Intervențiile sale la întâlnirile cu scriitorii sunt de un primitivism amețitor. Provocat de Alexandru Ivasiuc să se pronunțe asupra dreptului la o interpretare proprie a marxismului și a realităților epocii, Ceaușescu răspundea evaziv și cât se poate de searbăd. Era omul convingerilor de oțel și al absenței oricărui dubiu. Evident, nu avea statura intelectuală a lui Stalin, pe care Troțki greșise fatal când îl numise „cea mai notorie mediocritate din CC”. Nu era capabil să articuleze o propoziție teoretică. Atunci când se proclama marxist creator, nu avea nici cea mai palidă idee ce însemna, de fapt, acest lucru. A rămas până la sfârșit discipolul lui Stalin-Djugașvili, exponentul unui tip de comunism care, în ultima sa fază, s-a combinat în chip baroc cu fascismul.