Din nou, extraordinarul domn Petrenko. Vasily Petrenko


Al doilea simfonic al Oslo Philarmonic a fost din nou un regal la Sala Palatului, Vasily Petrenko este cu siguranță unul dintre marii dirijori ai lumii iar Don Juan a fost o versiune senzațională. Mi-aș fi dorit doar o altă partitură enesciană în program și orice altceva în loc de Ceaikovski 5, dar asta e o dorință personală.

Intro-ul la Don Juan e practic un zid sonor care amuțește brusc sala și taie respirațiile. În fața orchestrei din Oslo, Vasily Petrenko, strălucitor, cu acea aură atât de rară a dăruirii totale ne dăruiește una dintre cele mai frumoase versiuni interpretative ale acestui minunat poem simfonic straussian. Am pierdut primul lui simfonic la Sala Palatului, cel în care a dirijat ansamblul norvegian în Concertul lui Bartok pentru orchestră și Concertul de Grieg cu Leif Ove Andsnes, specialistul momentului în muzica compozitorului norvegian, dar și un alt poem simfonic, unul contemporan și tot norvegian, al tânărului Øyvind Torvund.

În al doilea program, Petrenko a ales Richard Strauss, Enescu și din nou Ceaikovski, cu Simfonia a V-a, o lucrare pe care, inevitabil, melomanii o compară cu versiunea celuilalt genial Petrenko, dată în festival de Berliner Philarmoniker, acum exact 2 săptămâni. Comparațiile sunt inevitabile, ironia se decupează de la sine, am ajuns să comentăm două versiuni magnifice ale aceleiași lucrări, într-o țară în care o asemenea partitură e adusă destul de rar în scenă, și nu întotdeauna foarte fericit, uneori chiar cu elementare probleme de citire muzicală și acuratețe intonațională. Iar festinul pantagruelic pe care ni-l oferă din doi în doi ani Festivalul Enescu - la un preț destul de rezonabil, să fim serioși - poate dezechilibra serios scara de valori a melomanului trezit brusc într-o succesiune fulgurantă de capodopere interpretative, pe care, hotărât lucru, le va digera greu într-o perioadă atât de scurtă de timp.

Repertorial, mi-aș fi dorit o mai mare diversificare stilistică și chiar a ansamblurilor la ”Mari orchestre” – începând cu Mozart (da, bunul Amadeus!) Bruckner și Mahler la Sala Palatului, plus alte nume și orchestre ale lumii de pe noul continent în festival, la fel cum și în celelalte secțiuni aș mai avea câteva observații pe care le voi păstra pentru concluziile de peste fix o săptămână.

Mi-aș fi dorit și o altă partitură de Enescu cu Vasily Petrenko, el e dirijorul care ne-a oferit o memorabilă Simfonie a III-a, cea mai frumoasă versiune live la care am visat vreodată, în ediția 2015 a festivalului Enescu. Sunt fascinat de Petrenko încă din 2011, când l-am văzut prima oară la Bucureşti. Un muzician rus extrem de serios şi de talentat, care intră totdeauna foarte hotărât pe scenă. E un lungan afabil, cu alură de Morcoveaţă, ochi albaştri, păr blond ţepos şi mîini teribil de expresive. Gestica, deşi atipică, e chirurgicală şi seducătoare, pentru public şi, mai ales, pentru orchestră a căpătat o economie pronunțată a dinamicii față de anii precedenți. Vasily Petrenko dirijează cu mişcări ferme, e unul dintre şefii care dă toate intrările şi anticipează toate, absolut toate atacurile. Are o supleţe extraordinară, o agilitate de neimaginat pentru un om atât de înalt, cu mâini lungi şi expresive ale căror degete au fiecare rolul lor în desfăşurarea muzicală. Mâna dreaptă e un metronom infatigabil, iar stânga are cea mai largă panoplie expresivă posibilă. Dar Petrenko nu are doar mâinile, el dirijează cu tot corpul şi o face magnific, electrizant. Figura senină, chiar bonomă la intrarea în scenă, e extrem de schimbată după primul atac: Petrenko se strâmbă şi se schimonoseşte şi-şi contorsionează fiecare muşchi al feţei şi al corpului după caz şi la cererea pasajelor din partitură, încremenind brusc mimica, vreme de minute bune atunci când orchestra face ce trebuie. Când orchestra ezită se ridică pe vârfuri și intră la propriu în scenă, animând întreg efectivul și ridicându-se peste oamenii din ochestră, ca o plutire generoasă, cu mişcări ample sau, după caz, mărunţite şi exacte, foarte clare şi lămuritoare pentru fiecare partidă sau instrumentist în parte din ansamblu.

Simfonia concertantă de George Enescu e o muzică frumoasă, cu mult elan tineresc, dar venind după furtuna post-romantică din poemul straussian, nu va trece scena dincolo de pragul redării perfecte și a unei interpretări ”așa cum trebuie”. Johannes Moser are o perfecțiune aseptică, de înregistrare , în linia solistică, cea care va difuza celulele melodice motorii ale unui tandru nucleu tematic pe parcursul întregii lucrări. Solistul exagerează ușor exaltarea rapsodică, dar Enescu a creat aici un alt produs de sinteză al geniului său, o sinteză interiorizată și meditativă care echilibrează extreme, stiluri, oscilări și mai ales atmosfere, fără vârfuri, asperități și mai ales, sublinieri excesive. Acompaniamentul lui Petrenko e ireproșabil, înțeleg pentru orima oară la ce s-au gândit criticii francezi care au numit într-o veninoasă glumă lucrarea lui Enescu „deconcertantă” la premiera pariziană din 1909 cu celistul francez Joseph Salmon. Bisul lui Moser, a fost o liniștitoare și neutră sarabandă bachiană.

În partea a doua, Ceaikovski și din nou a cincea sa simfonie, (da, din nou Ceaikovski!) într-o versiune clasică, cu un tempo accelerat și un formidabil dozaj de volum al ansamblului. Excelentă interpretare, deși m-am gândit și eu involuntar la celălalt Petrenko și versiunea lui din 1 septembrie. Mi-aș fi dorit să văd orice altceva decât Ceaikovski, orice, chiar și muzică norvegiană, de Grieg sau nu, dacă nu măcar o simfonie de Mahler!

Cu ce rămân din acest simfonic e Don Juan. O versiune capodoperă, memorabilă și indescriptibilă, de la impetuosul intro, impresionant zid sonor, până la cel final, cu minunate și lirice solo-uri descriptive și o vioară a concertmaestrului de poveste. Interpretarea lui Vasily Petrenko la această partitură e una exuberantă, galvanică și superbă. Nu întâmplător, chiar alaltăieri a ieșit proaspăt pe piață cel de-al doilea disc din cele trei preconizate și dedicate seriei orchestrale Richard Strauss, pe care tânărul șef rus o înregistrează cu Oslo Philarmonic pentru casa Lawo Classics. După volumul 1, o recomandare Gramophone, al doilea conține chiar Don Juan, Till Eulenspiegel și Don Quixote (cu Louise Tuck, cello), un disc de top pe care voi avea timp destul să-l ascult în sevrajul liniștii bruște care se va instala peste doar o săptămînă, la finalul acestei ediții.

Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului Enescu