„Dragi ucraineni!
Astăzi se împlinesc exact patru ani de când Putin și-a început ofensiva de trei zile pentru a cuceri Kievul. Iar acest lucru spune, de fapt, foarte multe despre rezistența noastră, despre felul în care Ucraina a luptat în tot acest timp. În spatele acestor cuvinte stau milioane dintre oamenii noștri. În spatele acestor cuvinte stau un curaj imens, o muncă incredibil de grea, rezistență și drumul lung pe care Ucraina îl parcurge din 24 februarie.
Acest birou – această mică încăpere din buncărul de pe strada Bankova – este locul unde am purtat primele mele convorbiri cu liderii mondiali la începutul războiului. Aici am vorbit cu președintele Biden și tot aici am auzit: «Volodimir, există o amenințare. Trebuie să părăsești urgent Ucraina. Suntem pregătiți să te ajutăm.» Iar eu am răspuns că am nevoie de muniție, nu să fug.
Și nu pentru că suntem cu toții neînfricați sau făcuți din oțel – suntem cu toții ființe umane, iar în acea zi fiecare dintre noi, toți ucrainenii, au simțit frică și durere; mulți erau în stare de șoc și mulți nu știau ce să spună. Dar, undeva în adâncul nostru, cu toții știam că nu avem o altă Ucraină, că aceasta este casa noastră și că fiecare dintre noi înțelegea ce trebuia făcut.
Aceasta a fost alegerea. Alegerea pe care milioane de ucraineni au făcut-o atunci. Oamenii noștri nu au ridicat steagul alb – l-au apărat pe cel albastru-galben. Iar ocupanții, care credeau că vor fi întâmpinați aici de mulțimi cu flori, au văzut în schimb cozi la centrele de recrutare. Oamenii noștri au ales rezistența. Iar războinicii noștri au rămas neclintiți și civilii au apărat orașe și sate, străzi și curți. Oameni obișnuiți, formând adevărate ziduri vii, au oprit coloane de vehicule militare și, împreună, i-au arătat Rusiei rătăcite singurul drum corect.
Toți au înțeles: fiecare zi de mâine trebuia câștigată. Ucraina trebuia să reziste – statul trebuia să reziste, indiferent de orice. Și, în ciuda tuturor lucrurilor, Ucraina noastră trebuia să continue să funcționeze. Aici s-au făcut multe; nu am arătat niciodată această încăpere – acum este goală, desigur, dar la începutul războiului aici erau sute de oameni.
Am lucrat aici, apoi urcam pentru a mă adresa vouă, oamenilor. Aici era echipa noastră, guvernul, coordonarea zilnică cu armata, apelurile telefonice, căutarea soluțiilor – tot ceea ce era necesar pentru ca Ucraina să reziste. Trebuiau livrate arme. Medicamentele și alimentele erau duse în orașele blocate de inamic. Pentru a păstra viața pentru care Ucraina luptă cu atâta disperare.
Și, sincer vorbind, lucrurile au fost diferite atunci – aici s-a vorbit atât într-un limbaj formal, cât și direct, pentru că fiecare pachet de ajutor, fiecare sancțiune împotriva Rusiei, fiecare transport de arme – pentru toate acestea a trebuit să ne luptăm. A trebuit să luptăm cu dinții și cu unghiile pentru încrederea în Ucraina. A trebuit să ne asigurăm că lumea se implică.
Și acesta a fost mesajul-cheie al apelurilor noastre către țările europene, către Congresul SUA, către majoritatea parlamentelor din întreaga lume – și, desigur, către oameni. Către oamenii simpli – către milioane din întreaga lume – fiți alături de noi, fiți alături de Ucraina, credeți în noi, susțineți Ucraina, fiți curajoși ca Ucraina!
Aceste apeluri au dat roade, pentru că ucrainenii au luptat într-un mod care îți tăia respirația, iar această rezistență era vizibilă chiar și din spațiu și inspira multă lume; astfel, foarte curând, toată lumea a văzut această mare albastru-galbenă: mii de oameni cu steagurile noastre în piețe din Europa și din întreaga lume.
Și astfel – treptat, cu dificultate, pas cu pas, cărămidă cu cărămidă – Ucraina a construit sprijinul care ne-a permis să rezistăm: atunci când am trecut de prima zi a războiului. Cea mai lungă zi din viețile noastre. Apoi încă una. Și încă una. Apoi o săptămână. Două săptămâni. Și apoi – o lună. Și am văzut primăvara.
Am câștigat-o atunci – când părea că acest februarie nu se va mai sfârși niciodată, ne-am câștigat prima primăvară în mijlocul unui mare război. A fost un punct de cotitură și, pentru prima dată, un gând a străfulgerat mintea tuturor: putem face asta. Ucraina poate face asta.
Îmi place foarte mult fraza pe care toată lumea o redistribuia atunci – un fel de rezumat al primei etape a războiului la scară largă, când Ucraina a spus: «Crezi că am căzut în genunchi? Doar m-am aplecat să-mi leg șireturile la bocancii de luptă».
Și înaintea noastră era un drum. Iar chiar și în acest tunel lung nu ar încăpea nici a milioana parte din durerea pe care Ucraina a îndurat-o în acest timp. Durerea pe care Rusia a adus-o fiecărei familii de-a noastre, fiecărei inimi ucrainene.
Bucea. Irpin. Borodianka. Gropi comune. Hostomel. Mriya. Harkov. Nikolaev. Administrația regională de stat. Barajul Kahovka. Centrala Nucleară de la Zaporojie. Kremenciuk și Krivoi Rog. Ternopil și Liov. Olenivka. Ceasiv Iar. Kiev. Ohmatdit. Kramatorsk. Gara. O jucărie. Mariupol. Teatrul Dramatic. Inscripția: Copii. Odesa. Un bloc de locuințe. O fetiță. Trei luni. Vilneansk. Maternitate. Un nou-născut. Două zile…
Bărbații nu luptă așa. Oamenii nu acționează astfel. Iar ucrainenii nu vor uita asta. Să vadă aceste imagini toți cei care nu au mustrări de conștiință, toți cei care încă întind mâna răului rusesc și încă mai cumpără petrolul lui Putin.
Dar în tot acest timp nu ne-am lăsat mistuiți pe dinăuntru de furie. Ucrainenii și-au transformat mânia în energie pentru luptă și au demonstrat: putem fi forțați să ne adăpostim în buncăre, dar este imposibil să bagi Ucraina definitiv sub pământ. Ne ridicăm inevitabil, revenim, continuăm să luptăm – pentru că luptăm pentru viață. Pentru dreptul de a sta pe pământul nostru – și de a respira aerul nostru. Iar Ucraina cunoaște bine aceste sentimente – când, în ciuda a tot, după semnalul de încetare a alarmei, ieșim din adăposturi și, odată cu noi, se ridică speranța, înălțându-se spre cer; ori de câte ori steagul ucrainean este arborat – ori de câte ori a revenit și revine acolo unde îi este locul.
Și aceasta a fost următoarea etapă importantă a luptei noastre – când Ucraina nu doar a rezistat, nu doar a menținut apărarea, ci a și contraatacat. Când orașe întregi au făcut istorie. Orașe Eroice. Orașe ale Eroilor. Au înaintat. Au fost primele ofensive, primele succese și ceea ce nu poate fi uitat niciodată – primele priviri, privirile ucrainenilor care i-au așteptat pe ai lor. Balaklia, Izium, Kupiansk, Herson. Toată lumea a văzut cum ocupanții au fost alungați din regiunea Kiev, din regiunea Sumî, din regiunea Cernigău. Și toată lumea a aflat despre «teleportarea» ucraineană a inamicului în cealaltă lume – Ciornobaivka. A văzut cum ultimatumurile rusești s-au transformat în «gesturi de bunăvoință». Cum Insula Șerpilor a redevenit a noastră.
Cum cuvântul «În ucraineană, bavovna înseamnă bumbac. Însă, cenzura rusească refuză să folosească cuvântul „explozie” și, dintr-o greșeală de traducere, a fost folosit cuvântul „bumbac” (sunet similar cu cel al exploziilor în rusă). A devenit un termen-simbol al rezistenței ucrainene, referindu-se la distrugerea depozitelor de muniții sau a bazelor rusești.» a căpătat un sens nou și cum ne-am bucurat când prima «bavovna» s-a auzit în Rusia. Nu este răutate – așa sună dreptatea în limba ucraineană. Sună ca Stuhna, Vilkha, Neptun (nume date rachetelor ucrainene, n.r.) și ca vuietul cu care crucișătorul „Moskva” s-a scufundat. Atunci a fost un moment uriaș. Mai târziu – a devenit o tradiție.
Și puține lucruri ridică moralul ucrainenilor precum imaginile cu instalațiile militare și rafinăriile de petrol ale inamicului în flăcări. Când s-a întâmplat pentru prima dată – a fost o știre majoră. Acum – este aproape ceva cotidian.
Iar ceea ce odinioară părea de neconceput a devenit acum normalitate. [Sisteme] Patriot, IRIS-T, NASAMS, [avioane de luptă] F-16 – și ceva mai important: propriile noastre arme, propria noastră capacitate cu rază lungă de acțiune.
Realizați doar atât. Ucraina a parcurs un drum lung – de la momentul în care ni se ofereau veste antiglonț până la punctul în care producem noi înșine peste trei milioane de drone FPV pe an. De la zilele în care admiram Javelin și Bayraktar până în ziua în care avem propriile noastre Sichen, Hor, Vampir, Palianiția, Peklo, Ruta, Flamingo. De la solicitarea de a închide cerul până la capacitatea de a doborî sute de „shahed”-uri (drone kamikaze de fabricație iraniană, importate de Rusia, n.r.) într-o singură noapte. De la arici antitanc și fortificații pe străzile Kievului până la operațiunea Kursk și „Pânza de Păianjen”.
Dar nici asta nu este suficient – vom face mai mult, pentru că Rusia, din păcate, nu se oprește și duce războiul prin toate metodele – împotriva păcii, împotriva noastră, împotriva oamenilor.
Putin înțelege că nu este capabil să învingă Ucraina pe câmpul de luptă, iar «a doua armată a lumii» luptă împotriva blocurilor de locuințe și a centralelor electrice. Iar acum ucrainenii îndură cea mai grea iarnă din istorie. Și teroare aproape în fiecare noapte. Nu știu cine altcineva ar putea rezista fără să se prăbușească sau să ezite. Ucrainenii o fac. Și aceasta este o epuizare imensă. Fără îndoială. Ce alt popor ar putea face asta? În ciuda războiului, a tuturor acestor atacuri, a tuturor acestor încercări – să învingă răul – să învingă disperarea și lipsa de speranță. Și să reziste. Și să reziste în unitate.
Și, în mijlocul tuturor acestor lucruri, să obțină rezultate – peste tot. Să se refacă după fiecare atac. De fiecare dată să-și reînnoiască apărarea antiaeriană cu rachete. Să meargă la muncă în fiecare dimineață. Să țină linia în mod constant. Să vorbească lumii de la egal la egal. Să obțină statutul de țară candidată la UE, să aducă acasă mii de prizonieri ai noștri. Să facă din fiecare platformă internațională – de la Davos la ONU – una pro-ucraineană. Să facă vocea Ucrainei puternică în lume, să câștige Eurovision, să obțină Oscarul și BAFTA, să fie campioni mondiali absoluți la box și să dovedească faptul că ucrainenii au o onoare de cel mai înalt nivel – mult mai valoroasă decât orice aur al acestui Comitet Olimpic Internațional lipsit de coloană vertebrală.
Din fiecare astfel de faptă, din toți acești pași, realizări și mici victorii, se formează marea Ucraină. Mare – pentru că vă are pe voi. Oameni care inspiră planeta.
Și ne amintim cum primii lideri străini au venit în Ucraina la începutul acestui război. Iar termenul «vizită oficială» nu poate reda nici pe departe ce au însemnat aceste întâlniri pentru noi. Am înțeles cine este cu adevărat fratele și prietenul nostru, cine nu s-a temut, nu a ezitat, nu și-a pătat numele și nu s-a preocupat de cum să nu-l supere pe Putin. Îi mulțumesc fiecărui lider care a ales partea luminii în istorie – a ales Ucraina. În Europa, în Statele Unite, în Canada, în Japonia, în Australia. Tuturor celor care sunt alături de noi.
Și îmi doresc cu adevărat să vin aici, într-o zi, împreună cu președintele Statelor Unite. Știu cu certitudine: doar venind în Ucraina, văzând cu propriii ochi viața și lupta noastră, simțind oamenii noștri și imensitatea acestei dureri – doar atunci poate cineva să înțeleagă despre ce este cu adevărat acest război. Și din cauza cui. Cine este agresorul aici și asupra cui trebuie exercitată presiunea. Că Ucraina apără viața, că luptă tocmai pentru asta, și că acesta nu este un conflict de stradă – este un atac al unui stat bolnav asupra unuia suveran, iar Putin este acest război. El este cauza începutului său și obstacolul din calea încheierii lui. Iar Rusia este cea care trebuie pusă la locul ei. Pentru ca să existe o pace reală.
Se spune că timpul vindecă. Nu sunt sigur. Cel puțin nu știu cât timp va fi nevoie pentru a vindeca toate rănile noastre – toate aceste întrebări dureroase de „Câți?” care ard în interior. Câte lacrimi au fost vărsate? Câte atacuri și lovituri ticăloase? Câte cicatrici în inimile noastre – câte steaguri în cimitirele noastre? Câte nume?
Da Vinci, Grenka, Juice. Zheka, Tykhyi, Nord. Petricenko, Mațievski, marinarul Vitalii Skakun, pilotul Oleksandr Oksanchenko. Daria „Delta” Lopatina. Lana „Sati” Ciornohorska. Iulia Bereziuk, Marharyta Polovinko. Mii și mii de eroi care și-au dat viața pentru ca Ucraina să trăiască. Războinicii noștri-apărători. Îngerii noștri păzitori.
Sunt convins că i-au spus lui Dumnezeu tot adevărul despre acest război. Despre cum ne apărăm. Ne apărăm pământul, viața, independența, cultura, istoria, Sfânta noastră Sofia, oamenii noștri. 1.462 de zile de război la scară largă. 12 ani de la începutul agresiunii Rusiei. Pentru unii – o viață întreagă. Desigur, cu toții ne dorim ca războiul să se încheie. Dar nimeni nu va permite ca Ucraina să aibă final. Vrem pace. Puternică, demnă, durabilă. Iar înaintea fiecărei runde de negocieri, dau echipei noastre directive foarte clare. Ele vin întotdeauna în decrete clasificate, dar cu siguranță nu voi dezvălui niciun secret de stat dacă împărtășesc mesajul meu principal: să nu anulăm toți acești ani, să nu devalorizăm – întreaga luptă, curajul, demnitatea, tot ceea ce a traversat Ucraina. Acest lucru nu poate fi cedat, uitat, trădat. De aceea există atât de multe runde de negocieri și o luptă pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare punct, pentru garanții reale de securitate, astfel încât acordul să fie puternic. Istoria ne privește atent. Acordul nu trebuie doar semnat – trebuie acceptat, acceptat de ucraineni.
Dragi oameni,
Forța care ne-a susținut în toți acești ani sunteți voi. Oamenii noștri. Rezistența noastră sunteți voi. Bărbați ucraineni. Femei ucrainene. Toți cei care nu renunță. Ochii noștri pot fi obosiți, dar spatele nostru nu este frânt. Și vreau să mulțumesc fiecăruia dintre voi care poartă independența pe umeri. Fiecărui războinic – pentru puterea voastră. Părinților voștri, copiilor voștri, soțiilor și soților voștri – pentru rezistența lor.
Mulțumesc tuturor celor a căror muncă face Ucraina mai puternică. Celor care aduc din nou lumină și căldură în casele noastre. Celor care vindecă. Celor care fac voluntariat. Celor care predau. Celor care învață – în universități sau în școli – și care învață cel mai important lucru: să fie oameni, să fie ucraineni. Sunt mândru de voi. Cred în fiecare dintre voi. În voi toți, cărora, fără nicio exagerare, am onoarea să vă spun: Marele popor al unei mari Ucraine.
Privind înapoi la începutul invaziei și reflectând la ziua de azi, avem tot dreptul să spunem: ne-am apărat independența, nu ne-am pierdut statalitatea. Ucraina există nu doar pe hartă. Ucraina este un actor în relațiile internaționale. Capitala noastră rezistă, la fel și Harkov, Sumî, Cernigău, Dnipro, Zaporojia, Kramatorsk, Odesa, Liov. Și alte orașe. Putin nu și-a atins obiectivele. Nu i-a frânt pe ucraineni. Nu a câștigat acest război. Am păstrat Ucraina și vom face totul pentru a asigura pacea și dreptatea.
Mai este mai puțin de o săptămână până la primăvară. Trecem prin cea mai grea iarnă din istorie. Acesta este un fapt. Și este foarte greu. Greu pentru noi toți. Dar, la fel ca în prima zi a războiului – continuăm să ne construim ziua de mâine – pas cu pas, sarcină cu sarcină, realizare cu realizare, iar fiecare rezultat, fiecare succes, fiecare «Ucraina a reușit» ne aparține tuturor. Poporului ucrainean.
Slavă Ucrainei!”