Doina Jela: Sechelele comunismului sunt o rapacitate extraordinară și o dorință de a păstra cu orice chip privilegiile

Scrie mai mult pentru a recupera și conserva memoria decât de dragul literaturii. Cărțile sale sunt obligații de care se achită muncind greu, documentându-se, căutând martori uneori peste mări și țări. Am vorbit despre literatură, uitare și datorie, la Festivalul Lecturii de autor de la Brno.

Europa Liberă: Doamnă Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, Cazul Nichita Dumitru, Telejurnalul de noapte, Drumul Damascului - Spovedania unui fost torționar sunt cărți de recuperare, sunt cărți în care încercați, pe lângă literatură, și un binevenit recurs la memorie. De ce ați ajuns să scrieți literatură nonficțională? O literatură a unei realități recuperate?

Doina Jela: „Asta e o întrebare. Eu nici nu știu cu ce am început. Nu știu cu ce am început. Cred că, de fapt, dintotdeauna, mi-am dorit să fac reportaj. Reportaj literar, dar reportaj în genul lui Brunea Fox. Literar, dar reportaj. Cred că cu asta am început. Deși, literar fiind, reportajul respectiv, eu mă simt mai mult literat, decât jurnalist. Mai mult scriitor, decât jurnalist. Or, după 1989, am simțit că exista în literatura mea o tendință care e foarte la modă azi, dar care mie nu-mi place, de a scrie femeiește despre femei și despre problemele feminine. De a fi excesiv de subiectivă. Și atunci, m-am apucat deliberat să fac un ocol prin nonficțiune pentru a mă obiectiva, pentru a construi discursuri care nu erau despre mine. Prima mea carte este, totuși, Telejurnalul de noapte, sunt nefericită cu asta, pentru că sunt unii care spun că este cea mai bună carte a mea. Dar este chiar subiectivismul și subiectivitatea de care eu voiam să scap. Așa, și atunci am zis că fac acest ocol. Și am crezul că va fi ocolul unei singure cărți – Cazul Nichita. Or, după Cazul Nichita mi-au venit subiectele și rugămintea de a scrie pe temele acestea ca niște imperative categorice. Kantiene. Și a urmat cartea despre mama Monicăi Lovinescu pe care nu se putea să n-o scriu și apoi imediat a urmat acest fost torționar care era picat din....nu mai există în Europa de Est o mărturie ca aceea.”

Europa Liberă: A lui Franț Țandără....

Doina Jela: „Un Raskolnikov la 150 de ani după Raskolnikov, un tip care voia să spună, să mărturisească. Și găsise cea mai bună ureche de ascultat. Eram eu. Și după aceea m-am întors la ficțiunea mea, dar sigur îmbogățită de experiența omului care lucrează cu documente.”

Europa Liberă: Vă referiți la Vila Margareta.

Doina Jela: „Da.”

Europa Liberă: Până la urmă e tot un roman autobiografic.

Doina Jela: „Este un roman autobiografic, dar cu zeci de mii de măști. Puse pe el pentru că am beneficiat de experiența pe care o dobândisem făcând tăieturi de real, e un fel de decupaj. Toate cărțile mele de nonficțiune sunt decupaje din realitate.”

Europa Liberă: Asistăm la un fenomen destul de amplu în societatea românească, la nostalgia față de ceea ce a trecut. Unii sunt nostalgici după anii tinereții, alții sunt nostalgici după perioada în sine a comunismului....Cum vin aceste cărți să compenseze această nostalgie? Să le explice oamenilor de ce, poate, nu ar trebui să fie nostalgici?

Doina Jela: Trebuie să te ajute Dumnezeu să te căiești.

​Doina Jela: „N-avem posibilitatea să cuantificăm treaba asta. Care este efectul...nu avem posibilitatea să-l cuantificăm. Putem să facem doar presupuneri. Nu a venit nimeni la mine să-mi spună: „Mi-ai schimbat concepția despre lume și viață.” Lucrurile acestea nu se petrec așa. Poate se petrec în timp...lucrurile astea nu sunt spectaculoase. Nostalgia poate fi însă disecată, explicată pacientului nostalgic și asta poate să se risipească....Dar nostalgia este un lucru foarte firesc. Întâi-și-ntâi că comunismul a trecut și trecutul este întotdeauna mai frumos decât prezentul. Pe de o parte, spuneați că uneori suntem nostalgici după tinerețea de atunci. Dar comunismul avea un ingredient pe care oamenii îl pot regreta și anume siguranța zilei de mâine. Și siguranța că cineva se ocupă de viața ta și nu trebuie să te scoli cu griji.”

Europa Liberă: Nu era o siguranță mortală? Pentru că nu exista zi de mâine, era, de fapt, un etern prezent.

Doina Jela: „Era.”

Europa Liberă: Eram înghețați în prezent.

Doina Jela: „Dar sigur. Ceea ce am făcut astăzi, o să fac și mâine, și poimâine, și până la pensie. Și până la moarte. Aia este. Între libertate și securitate, tot timpul suntem în jocul acesta. Da? Îmi doresc libertatea, dar îmi doresc și securitatea. Nu securitatea aia, ci siguranța.”

Europa Liberă: Și am avut-o din plin.

Doina Jela: „Da. Știam că altcineva decide în locul nostru. Bașca și că nu e de glumit aici. E dramatic că nu sunt locuri de muncă, este dramatic că copiilor le pleacă părinții.”

Europa Liberă: Totuși, punând în balanță vremurile de atunci cu vremurile de acum...Chiar în seara asta spuneați că e incomparabil ce am câștigat după 89.

Doina Jela: „Pentru mine. Nu știu câți suntem noi. Nu știu cât sunt de mulți cei care prețuiesc mai mult libertatea, decât siguranța.”

Europa Liberă: Credeți că este posibilă căința?

Doina Jela: „În cazul lui Franz Țandără a fost posibilă căința. Este posibilă căința. Sigur că este posibilă căința.”

Europa Liberă: Au fost totuși câteva cazuri de torționari care nu au dat niciun semn de căință până în ultima clipă de vieții....

Doina Jela: „Sunt mulți.”

Europa Liberă: Sunt mulți, evident. Dar vreau să spun cei mai expuși. Mă refer la Ficior, la....

Doina Jela: „Da, da, da.”

Europa Liberă: La Vișinescu.

Doina Jela: „Cineva spunea că trebuie să te ajute Dumnezeu să te căiești. Mustrarea de cuget este tot timpul într-o luptă foarte puternică cu dorința de autojustificare și de proiectare a răului din tine asupra altcuiva. Pe urmă, este o rutină a răului. Când ai omorât un om, probabil că îl visezi. Când ai omorât sute de oameni...”

Europa Liberă: Se transformă în statistică. Așa spuneau KGB-iștii.

Doina Jela: „Da, da, da. Tocmai de aceea căința este posibilă, dar căința este rară. De aceea este și el o excepție.”

Europa Liberă: Cum ați ajuns la Monica Lovinescu, la povestea tulburătoare a mamei ei?

Doina Jela: „La Monica Lovinescu am ajuns tot printr-o baftă extraordinară. Ea a scris o cronică despre Cazul Nichita Dumitru care-i plăcuse foarte mult.”

Europa Liberă: Un muncitor condamnat la moarte și executat în anii 50....

Doina Jela: „Da. Deci, i-a plăcut foarte mult cartea aia, a scris o cronică fără să ne cunoaștem, a vrut să ne cunoaștem, m-am dus la ea și, din politețe, am întrebat-o ce mai lucrează, după ce ea m-a întrebat pe mine ce mai lucram eu. Mi-a spus că nu mai lucrează nimic: ”Mă uit la dosarul ăsta pe care nici nu îndrăznesc să-l deschid”. Și era dosarul mamei ei. Și am simțit...cum să spun...eu sunt în general un om...nu știu de unde am chestia asta de Jean Valjean care ia găleata lui Cosette din mână, spontan așa. Și am vrut să o ajut că altfel ar fi fost o nebunie să-i spun...dar nu i-am spus.”

Europa Liberă: Dânsa oricum spunea că ar fi vrut să scrie această carte.

Doina Jela: „Da. Mi-a spus că e sigură că nu poate să o scrie. Deci, ”Haideți să citesc și eu dosarul ăsta”. Dar așa dintr-o solicitudine, eram prinsă de cu totul alt proiect. Era atât de expresiv și atât de plin de oferte dosarul acela încât am zis că mă apuc. A fost groaznic de scris. Că eram cu teroarea că ce așteaptă ea de la mine și ce o să-mi iasă. Dar a vrut Dumnezeu să-mi iasă și pe urmă...”

Europa Liberă: Aveți un inel la care țineți foarte mult.

Doina Jela: „De la ea este. După ce am terminat cartea a zis: ”Pe îsta trebuie să-l porți tu. Mi l-a trimis mama”.

Europa Liberă: Ce urmează? La ce lucrați?

Doina Jela: „Este o trilogie: Vila Margareta, Efectul fluturelui și o a treia carte la care lucrez acum și în care cobor și mai mult în timp....Vila Margareta este despre anii noștri, în Efectul fluturelui cobor, e un Bildungsroman dar invers, în jos, iau un personaj din Vila Margareta care e secundar – o bătrână care duce tava la petrecerile pe care le face fiica ei și la care participă și bețivul ăsta de Vlad Cernescu – mama ei doar aduce fursecurile acolo și dispare. Or, mama ei este o fostă deținută din perioada interbelică. Și atunci mă duc în perioada interbelică și văd și nebunia aceea cu fascismul, cu legionarismul, cu ambiguitățile de atunci, cu antisemitismul.”

Europa Liberă: Ce credeți că e de preferat: rezistența prin cultură sau rezistența prin memorie?

Doina Jela: „Ei! Sigur că rezistența prin memorie. Nu suntem decât memorie.”

Europa Liberă: Cum a fost accesul la arhive?

Doina Jela: „Atunci când accesul era restricționat am ajuns mai ușor la documente interzise. Că se știa câte ceva despre mine, oamenii care lucrau în arhive mă simpatizau, mă ajungeau din urmă și ziceau: „Veniți puțin” și mă băgau într-un birou, acolo, cu o ceașcă de cafea și așa, trei zile, intram prin dos și așa am văzut dosarul mamei Monicăi Lovinescu care era blocat – au făcut și chestia asta și șmecheria asta - le luau și făceau ei recurs în anulare – știți, ei i-au arestat și i-au pedepsit, acum ei îi reabilitează. Așa au zis și comuniștii: Noi v-am împușcat, noi vă reabilităm.”

Europa Liberă: La urma urmei și Ceaușescu a făcut la fel, nu?

Doina Jela: „Da. dar și lui tot așa i s-a făcut. Deci, atunci, pe bază de cunoștințe și așa am avut acces la dosare care erau blocate la Procuratură, la recurs în anulare. Acum, când e liber accesul la CNSAS, oricine se poate duce să cerceteze. M-aș putea duce și eu, dar nu mai am în plan să cercetez arhive, nici nu știu dacă avem arhive de la 1900. Mă bazez pe niște documente de familie și pe multă imaginație. Și am o teză pentru romanul acela și anume că, la 1900, când credința era mai proaspătă decât este astăzi, oamenii erau și mai fericiți, și mai generoși și mai cu frica lui Dumnezeu și mai buni... lucruri din astea.”

Europa Liberă: Scrieți cărțile acestea,, sunt și alții care contribuie într-un fel sau altul, scriu cărți, recuperează din arhive, suntem mai aproape de a ne vindeca de sechelele comunismului?

Doina Jela: „Nu. De sechelele comunismului ne vom vindeca atunci când vom dispărea cu toții, ca în povestea cu Moise. S-a plimbat 40 de ani prin deșert pentru ca să moară cei care au cunoscut sclavia. Cei care au cunoscut sclavia ca sclavi și ca stăpâni de sclavi. La noi, mai prosperi decât sunt astăzi stăpânii de sclavi nu au fost nici măcar pe vremea comunismului. Mă uitam astăzi, am o suspiciune ori de câte ori merg într-o țară din Europa de Est și sunt cazată într-un hotel de lux sunt sigură că stăpânul lui este fiul unui fost securist. Asta e. ”

Europa Liberă: Și că adevăratul stăpân e îngropat undeva la temelia hotelului.

Doina Jela: „Da, da.”

Europa Liberă: Care ar fi sechelele?

Doina Jela: „Sechelele sunt o rapacitate extraordinară și o vitalitate și o dorință de a păstra cu orice chip privilegiile acum când nimeni nu-i mai pedepsește pentru ele și o foarte mare energie de a păstra. N-or să lase scrumbia din gheare această a doua generație de moștenitori ai Securității și ai Partidului. Astea sunt sechelele. De cealaltă parte, o foarte mare oboseală și dezamăgire. Și dinainte de comunism nu știm nimic din ceea ce suntem. Defectele calităților noastre. La noi, n-o să se spintece oamenii între ei ca în Kosovo sau în fosta Iugoslavie și este bine că n-o să se spintece. Dar o să evoluăm foarte încet.”

Europa Liberă: Mulțumesc foarte mult.