„Nici azi rudele din Rusia nu sunt convinse de ororile războiului lui Putin.” Patru refugiați ucraineni își spun poveștile

În afara dorului de casă, a viselor negre, a grijilor, a problemelor adaptării, refugiații au fost nevoiți să facă față asaltului dezinformării care riscă să ostilizeze cetățenii din țara-gazdă.

Printre stereotipurile identificate de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNCHR) sunt câteva referitoare la „povara” economică pe care o reprezintă numărul „prea mare” de refugiați, într-o Românie cu o populație săracă.

UNCHR a înregistrat sub 100.000 de ucraineni aflați în România din cei 3,7 milioane care au trecut prin țară. Au cerut azil temporar 78.000; aproximativ 35% din aceștia nu solicită ajutor financiar.

Alte narative prelucrate în laboratoare de dezinformare moscovite încearcă să acrediteze ideea că refugiații ucraineni nu vor să se integreze, nu vor să muncească, deci nu au nimic de oferit țării-gazdă.

Mai mult, se acreditează ideea falsă că ucrainenii sunt bogați, au bani, mașini și telefoane scumpe.

UNCHR are un răspuns pertinent la aceste manipulări periculoase: oamenii aceștia au fugit de război, nu de sărăcie. 40% din ucrainenii rezidenți în România muncesc fie în țara lor, la distanță, fie sunt angajați aici. Peste 8.000 de copii sunt cuprinși într-o formă de educație.

Narativele speranței

La Timișoara sunt stabiliți 800 de ucraineni. Unii au venit de la începutul războiului, alții mai târziu, după ce au prospectat alte orașe și alte țări. S-au chemat unii pe alții auzind că orașul a dezvoltat un sistem de sprijin pentru comunitatea ucraineană, mai ales că în Banat există o minoritate de această etnie.

„A fost o șansă pentru noi să fim într-un oraș Capitală Europeană a Culturii. Au fost programe culturale diverse prin care și noi am putut să ne exprimăm”, a spus Jane Rozbitska, președinta FAINA UA Association, una din cele mai active organizații în beneficiul comunității ucrainene.

Jane e o veche rezidentă în oraș, din martie 2022, de când a început să faciliteze stabilirea conaționalilor, să îi ajute, să organizeze acțiuni culturale în teatru, dans sau film.

Inna, Jane, Igor și Kristina socializează după evenimentul de la HEI.

Zilele acestea, când la Timișoara au fost organizate mai multe evenimente pentru celebrarea orașului, asociațiile Artmedia și FAINA au propus o dezbatere centrată pe experiențele personale ale unor refugiați.

Publicul invitat la HEI – Casa Europeană a Institutelor Europene în proiectul Narratives of Hope – a înțeles că în cele mai dramatice momente există forme de rezistență și de speranță.

Poveștile celor patru protagoniști, Inna Alkhimova, Kristina Litvinenko, Ludmila Ganzha și Igor Nekhaiev au înfiorat, au pus pe gânduri audiența, reamintind că nu departe de graniță se desfășoară un război crud și că a muri este o realitate zilnică.

Fotografie realizată de Vadim Ghirda în Kupiansk în 20 februarie 2023.

Dezbaterea a avut ca decor expoziția FRONT-Fotografii de război realizate de Vadim Ghirda și Larisa Kalik.

Una dintre imaginile cutremurătoare ale expoziției surprinde o mână ieșită din molozul unei case distruse de o rachetă rusească. Fotografia a fost făcută de Vadim Ghirda în februarie 2023, la Kupiansk, în Ucraina.

Larisa Kalik a fotografiat inundarea orașului Herson după distrugerea hidrocentralei Kahovka în 6 iunie 2023.

Larisa Kalik a fotografiat tragedia de la Kahovka, unde rușii au aruncat în aer hidrocentrala pe 6 iunie 2023, inundând orașul Herson și satele limitrofe.

„Multe animale au murit. Câteva săptămâni mai târziu, mobila din casele inundate a fost găsită în Marea Neagră”, descrie Larisa dezastrul provocat de inamic.

Igor: „Am zis adio viață!”

Născut la Kiev dintr-o familie mixtă ruso-ucraineană, școlit la Moscova în filosofie, Igor Nekhaiev a trecut de mai multe ori pe lângă moarte. A relatat într-o engleză fluentă întâmplările incredibile prin care a trecut.

Igor Nekhaiev povestește istoria sa de război.

„Trăiam împreună cu soția mea, Diana, în Irpin, un oraș de 65.000 de locuitori din oblastul Kiev. Deși existau zvonuri despre un posibil atac al rușilor, cam toți ne vedeam de viață fiindcă nu credeam că e posibil. Eu am făcut studii la Moscova, vorbesc limba rusă, avem rude în Rusia, deci îmi era greu să cred.”

„Până la începutul lui martie 2022, când ne-am pomenit fără electricitate, fără gaz, fără telefon iar magazinele alimentare s-au închis, n-am crezut”, își amintește Igor începutul.

Urma glonțului trecut prin fereastra apartamentului familiei Nekhaiev din Irpin. Igor crede că a fost tras de un lunetist rus.

Oamenii s-au închis în case așteptând să fie salvați. Pe 5 martie s-au auzit bombardamente în jurul locuinței.

„Un glonț a trecut prin fereastra locuinței noastre și a trecut la câțiva centimetri de capul meu. Blocul se mișca din cauza bombardamentelor, era o atmosferă terifiantă. Am înțeles atunci că nu avem ce aștepta, așa că ne-am rugat la Dumnezeu, singura noastră speranță”, și-a continuat Igor povestea.

Mașina distrusă a lui Igor Nekhaiev după împușcăturile soldaților ruși în Irpin.

S-au decis să fugă cu mașina, au pus câteva bagaje și au pornit. La nici 100 de metri de bloc, un cordon de soldați ruși a început să tragă spre ei.

„Am semnalat cu farurile, am strigat că suntem civili. N-a contat, au continuat să tragă și au aruncat o grenadă în mașină. Eu am reușit să ies, dar Diana a rămas blocată înăuntru, culcată jos în habitaclu. Mi-am spus că pentru mine ăsta e sfârșitul, adio viață, dar trebuia să o salvez pe ea”.

Bărbatul s-a urcat din nou în mașină și a reușit să deblocheze roțile, să scoată mașina în marșarier din bătaia gloanțelor și să își protejeze soția, rănită de schije.

„Am avut noroc că grenada n-a explodat. Am fugit înapoi spre casă și i-am mulțumit Dumnezeu că am scăpat. Diana sângera, nu aveam cum să apelăm la doctori, a trebuit să ne descurcăm cu ce aveam acasă, pe frig și întuneric”, își amintește Igor.

Diana Nekhaiev rănită de soldații ruși în Irpin în 5 martie 2022.

Pe 8 martie, împreună cu patru tovarăși de drum, Igor și Diana au fugit prin spatele clădirii cu un rucsac ca unică avere: „A fost complicat să găsim mijloace de transport, era haos, dar am reușit să ne salvăm. În 10 martie 2022 a început măcelul în Irpin”.

Tancuri pe străzile din Irpin în martie 2022. Fotografie de la fereastra apartamentului familiei Nekhaiev

„Am văzut pe YouTube cum a fost bombardat și blocul nostru și cum sunt uciși oameni. Mătușa mea, sora mamei, care trăiește în Rusia, a văzut și ea pe YouTube, dar n-a crezut. A zis că e fake news, că ucrainenii fac asta ca să dea vina pe ruși. Nici azi rudele noastre din Rusia nu sunt convinse de ororile războiului provocat de Putin”, a relatat bărbatul.

„Nici după ce unchiul meu a fost împușcat în spital, iar tata a murit de infarct după un episod teribil.”

Tatăl lui Igor se afla în Bucea, localitatea de tristă notorietate unde s-au descoperit gropi comune, dovezi ale crimelor de război săvârșite de soldații ruși.

A fost prins împreună cu alți 11 bărbați. Cinci dintre ei au fost împușcați, iar cei rămași în viață au fost forțați să sape și să îngroape morții. Tatăl lui Igor n-a putut surmonta momentul și a făcut un infarct fatal.

Igor și Diana Nekhaiev au fugit din Irpin în 8 martie 2022. Sunt refugiați în Timișoara.

Igor și Diana stau de o vreme în Timișoara. S-au întors de trei ori în Irpinul distrus după eliberarea lui de armata ucraineană până au înțeles că războiul nu s-a terminat.

„Am avut totul, am rămas cu nimic, dar ne-am salvat viața”, a concluzionat Igor, care azi face training de reziliență psihică prin filosofie vedică.

Practic, își învață conaționalii cum să treacă peste șocul războiului și cum să nu-și piardă speranța.

Ludmila: „Nimeni nu credea”

Ludmila Ganzha este originară din Harkov, în nord-estul Ucrainei, la 40 kilometri de granița cu Rusia. Fiindcă vorbește mai multe limbi străine – engleza, italiana, poloneza, spaniola – a lucrat cu succes în capitala Kiev ca ghid turistic.

Mila, cum îi spun familia și prietenii, povestește: „Auzisem că rușii ar putea ataca Ucraina, dar și eu, ca și majoritatea, nu îmi făceam griji, fiindcă nu credeam că o să se întâmple. Mergeam la teatru, plimbam turiștii, nu aveam un plan. Eram mulțumită de viața mea”.

Ludmila Ganzha povestind cât de greu a acceptat realitatea războiului.

Pe 24 februarie 2022 s-au auzit la Kiev primele bombardamente. Era 5 dimineața. „Am știut că a început invazia, că e grav. Mi-am căutat părinții la telefon. Tata nu credea că e război, zicea că sunt niște exerciții militare. De fapt, nimeni nu credea”, își amintește tânăra.

Calvarul drumului către Harkov i-a rămas înfipt în minte: „Am cumpărat de trei ori bilet la autobuz, de trei ori a fost anulată cursa. Toți se îndreptau către vestul Ucrainei, nu spre est, deși cei mai mulți spuneau că nu știu exact unde merg”.

Ajunsă la casa părinților, Mila a trăit opt zile sub bombardamente. Abia atunci a început lumea să creadă că e război și să își amenajeze pivnițele ca adăposturi. După ce ultimul magazin s-a închis, iar exploziile nu conteneau, familia Ludmilei a decis să plece. Noroc că în mașină mai era combustibil.

„A fost un drum groaznic. Am avut un accident pe autostradă, am pierdut mașina, am stat apoi la niște rude în Ucraina centrală. La câteva luni de la începutul invaziei, m-am gândit că nu pot trăi așa, să dorm pe un coridor cu frica în oase. Prietenul meu român și niște foști clienți turiști m-au convins să vin în România. Am trecut granița pe jos”, își amintește ea.

Imagine din expoziția de fotografie de război din sala HEI din Timișoara.

S-a întors de trei ori în Ucraina. A găsit localitatea natală complet distrusă: „M-am simțit pierdută”.

„Viața mea s-a transformat într-un dezastru. Am locuit în șapte locuri în 2022 în Ucraina și România și în cinci locuri în 2023. Nu îmi găseam rostul”, mai spune ea.

Ajunsă la Timișoara, a început să practice ce știa mai bine: traducere și ghidaj turistic. A învățat românește. A făcut tururi pentru străini la Flight Festival, a început să colaboreze cu proiectele de teatru româno-ucrainene, cum este Sunlight over Borders, o coproducție unde se pune în scenă o piesă de teatru bazată pe textul Blockpost, al dramaturgului ucrainean Anton Nesmiyanov și regizată de Alexander Stepantsov.

O mare companie a remarcat-o pe când făcea ghidaj turistic la Timișoara Tours și i-a oferit un job mai amplu: să fie ghid pentru străini în toată România. A învățat orașe și locuri și e foarte mândră că le poate arăta turiștilor străini Brașovul, Sibiul, Branul, Alba-Iulia, Timișoara.

Kristina: „Toate planurile mi s-au prăbușit”

Pregătită să își crească copiii în pace, Kristina Litvinenko din Donețk a trebuit să accepte că viața ei s-a schimbat odată cu invazia Rusiei. Până în 2022 a lucrat la tribunal ca judecător asistent. Avea atunci un băiețel de doi ani și jumătate și aștepta încă un copil.

Kristina Litvinenko, o tânără mamă care a născut al doilea fiu în România.

La două zile de la invazie, gravidă și cu un copil mic în brațe, a trecut granița în România. Soțul ei a îndemnat-o să meargă la Timișoara, unde el avea un birou. Al doilea băiat s-a născut aici.

„Nimic din ce era înainte nu mai aveam. Pierdusem și noțiunea de «acasă», nici nu știam ce să fac, la ce mai sunt bună”, relatează tânăra mamă. Ce știa însă, era că nu trebuie să lase copiii, acum deja în vârstă de un an și jumătate, respectiv patru ani, să uite limba ucraineană și tradițiile.

„Mi-am dat seama stând în România ce puțin știe lumea despre noi și am găsit o cale, teatrul, să arăt că Ucraina are propria sa cultură, că noi nu suntem ruși cum afirmă propaganda. M-am reinventat prin teatrul pentru copii, am un grup de șase copii cu care particip și la Festivalul TRAF”, spune Kristina.

O altă pasiune descoperită la Timișoara este fotografia.

Pentru că este absolventă de Drept, am întrebat-o pe Kristina Litvinenko dacă are încredere că Putin va fi judecat de o instanță internațională pentru crime de război.

„Aș vrea să cred, sper, însă... Noi avem nevoie de o victorie, nu doar de pace”, a fost răspunsul ei.

Inna: „Sportul m-a ajutat să rezist”

Inna Alkhimova a venit în România din Kiev, dar provine din sudul Ucrainei, din Herson. Părinții ei cumpăraseră în Chornobaivka o casă pe care o renovau. Era micul lor rai unde cultivau legume și pomi fructiferi.

După ocuparea Hersonului, imediat după începerea războiului, Inna nu s-a mai putut întoarce să își ia părinții cu ea. S-a refugiat mai întâi la București, apoi s-a mutat la Timișoara, unde i s-a oferit gratuit o locuință. S-a acomodat repede.

Jane și Inna (drepta) la dezbaterea Narratives of Hope din Timișoara organizată de Artmedia și FAINA UA.

Fiindcă practică de mult culturismul și face sport, a început să lucreze ca instructor de fitness: „Sportul, disciplina sportivă m-a ajutat să rezist. Când fac sport, fug gândurile negre”.

A ținut legătura cu părinții și, după ocupația rusească de opt luni, în noiembrie 2022, când Hersonul a fost eliberat, s-a întors să își aducă mama în România.

„E trist că în iulie anul acesta casa din Chornobaivka a fost lovită, abia ce reușise tata să o renoveze. El a rămas acolo, nu a vrut să plece. Încearcă imposibilul, să o refacă. Și sora mea a rămas”, povestește Inna.

La întrebarea Europei Libere cum vede minoritatea rusă din Herson situația, Inna a explicat: „Locuiam mai multe familii într-o curte comună, ucraineni și ruși. După ocupație, din șapte familii au rămas două, celelalte s-au mutat în Rusia. Din aprilie primesc acolo apartamente”.

Zeci de refugiați ucraineni din Ungaria ajung pe stradă după modificarea legislației

Refugiații ucraineni vor acasă

Toți refugiații cu care am stat de vorbă declară că dorința lor este să se întoarcă acasă, în Ucraina. Se și întorc periodic, ca să își vadă rudele rămase acolo sau să își îngroape morții. Apoi revin în România.

Un studiu publicat pe Contributors.ro arată că această mișcare de du-te-vino România-Ucraina s-a intensificat.

„Scăderea numărului de ucraineni înregistrați în România pare a fi în strânsă legătură cu mobilitatea pendulară – tot mai multe persoane par să petreacă scurte perioade de timp în Ucraina și România în locul unei rezidențe de lungă durată în România”, arată studiul.

În 2024, peste 35.000 de ucraineni au renunțat la rezidența din România și s-au întors în Ucraina.

Autorul pune acest lucru pe seama modificărilor legislative frecvente, a aplicării ei defectuoase în ce privește sprijinul refugiaților, a întârzierilor de plată și a atitudinii românilor mai puțin dispuși să-i ajute pe ucraineni. Și bariera limbii are importanța ei.

Propaganda, dezinformarea și conspirațiile generate de Rusia și multiplicate de presa putinistă din România afectează uneori relațiile refugiaților cu cetățenii autohtoni. Totuși, prin organizații private și voluntari, prin asistența de stat, atât cât este ea, România s-a dovedit o casă primitoare pentru refugiați.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.