Au fost chemați la rampă de patru ori... ba nu, de cinci ori. Ar mai fi fost chemați de două ori pe-atât ba chiar erau unii din sală care aplaudau cu atâta frenezie că mi-era clar că ar mai fi stat două ore în Sala Mare a Teatrului Național să mai vadă o reprezentație-bis a baletului Evgheni Oneghin, cu trupa lui Boris Eifman, pe muzică de Ceaikovski și Alexander Sitkovetski. Mărturisesc, nu știam nimic de ultimul, dar a fost una dintre serile de balet în care muzica parcă nu a contat decât pentru contextualizarea mișcării scenice și marcarea alternanțelor diurne cu cele nocturne, secvențe de vis cu crâmpeie de realitate. Probabil că trupa lui Boris Eifman și-ar vrăji audiența dansând pe ritmul marilor tobe japoneze taiko sau pe o melodie de sitar. Pentru că armonia și contrapunctul mișcării scenice, ritmul dansului substituie în acest caz muzica, iar aceasta rămâne doar un reminder audio pentru nostalgicii marelui balet rus.
Boris Eifman s-a născut în Siberia dar copilăria, ucenicia, lansarea și maturizarea lui s-au petrecut în Chișinău. Aici a studiat baletul la Teatrul de Operă și Balet. A plecat mai apoi la Conservatorul din Leningrad pe care l-a absolvit în 1972. A fost maestru de balet a Academia Vaganova de balet rus și și-a înființat din 1977 propria companie care și-a schimbat de multe ori titulatura dar oficial se numește Teatrul de balet de stat din Sankt Peterburg al lui Boris Eifman. Eifman a realizat zeci de spectacole, de multe ori în răspăr cu ideologia oficială sau cu inerția gusturilor.
Este cert, însă, că fără soliștii trupei sale, fără coerența ansamblului, fără echilibrul aproape farmaceutic între lumini, culori, costume, decor și muzică trupa lui nu ar fi ajuns prea departe. Și mă refer în primul rând la Tatiana, interpretată Daria Reznik, laureată a Competiției Internaționale de balet. Ea este ilustrația perfectă a spuselor lui Mallarmé din Divagations care spunea că o dansatoare nu este o femeie care dansează pentru că, în primul rând, nu este o femeie și nici nu dansează. Ea este o metaforă, un simbol reprezentând o cupă, o floare, iar dansul ei este o scriitură corporală. În cazul trupei lui Eifman afirmația este valabilă și pentru cealaltă solistă, Olga (Yana Gordienko). Ambele sunt, cum spune în continuare Mallarmé, niște poeme care au scăpat de povara scribului lor.
Cumva, vorbele lui Mallarmé se întâlnesc cu baletul lui Eifman în profunzime cu romanul Evgheni Oneghin al lui Pușkin: și acesta este scris în versuri. Evgheni (Igor Subbotin) este un tânăr blazat, cam pierde-vară care ajunge să trăiască la unchiul său la țară unde îl cunoaște pe Lenski (Dmitry Krylov), seducător, îndrăgostit de filosofia kantiană, cei doi sunt două suflete-pereche. Prin Lenski le cunoaște pe Olga și Tatiana. Încearcă s-o seducă pe Olga, este provocat la duel de Lenski pe care-l omoară (în baletul lui Eifman cei doi au o luptă aproape erotică cum, mai apoi, erotic este și enigmaticul pas de deux din a doua parte dintre el și spectrul lui Lenski.) Oneghin nu mai poate rămâne la conac după acest duel, pleacă, o părăsește pe Tatiana cu care se mai vede doar după ani buni, când pasiunea se transformase în nostalgie.
Tatiana se căsătorește cu un general în retragere iar Boris Eifman imaginează un întreg ritual metamorfotic, de trecere în maturitate: este dezbrăcată, spălată, dreasă cu tot soiul de balsamuri și uleiuri, des-copilărită, coaptă forțat, numai bună pentru un soț între două vârste pentru care nu este decât un obiect amoros, o păpușă pe care o îmbracă scump și o ornează strălucitor. În balet, Oneghin încearcă să revină la ea, dar generalul (Sergey Volobuev) cu care s-a căsătorit Tatiana îl omoară cu un cuțit similar celui cu care Evgheni l-a omorât pe Lenski.
Pe scurt, „o enciclopedia a spiritului rus” pe care Eifman spune că vrea să-l descifreze cu ajutorul dansului. Și face acest lucru folosindu-se în coregrafie de intertexte ale marelui balet clasic rus de pe vremea lui Lev Ivanov și a baletelor lui Ceaikovski laolaltă cu scene de rock`n roll, salsa, Pina Bausch și evident, viziunea coregrafică atât de originală care l-a impus pe Eifman pe plan mondial. Este o sinteză care pune în valoare nu doar sensibilitatea balerinilor ci și marea lor virtuozitate artistică. Poeme în care nu mai distingem urma scribului.