Festivalul de la Brno. Claudiu Komartin: „Când au dus-o bine poeții pe lumea asta?”

Este unul dintre teoreticienii douămiismului, poet de marcă al generației sale și, în continuare, prezență importantă a noii literaturi, despovărată de poncifele și reflexele de apărare ale literaturii din perioada totalitară. Se consideră, însă, un copil al Războiului rece și spune că libertatea lui este cel mai important lucru. Și nu se teme neapărat că i-a putea fi luată, ci că ar putea fi convins să o cedeze, de bună-voie. Această teamă îi ține vigilența trează. A vorbit despre toate acestea și multe altele la Brno, cu ocazia Festivalului Lecturii de autor când am și stat puțin de vorbă.

Europa Liberă: Domnule Komartin, ați spus de mai multe ori, în această seară, că încercați să rămâneți treaz. Ce ne poate adormi în societatea românească de astăzi, în societate în general?

Claudiu Komartin: „Multe ne pot adormi vigilența și multe ne pot trimite la culcare. Bunăoară, toate discursurile acestea ale actualității, care vor să ne vândă câte ceva, vor să ne convingă de necesitatea unui vot, a unei cumpărături noi. Pe lângă toate lucrurile astea care țin strict de social și de demersul unei societăți foarte consumeriste cum e asta din România, cred că ar trebui să fim treji din punct de vedere spiritual, adică să rămânem în conturul prezenței noastre în lume care să nu fie doar una mundană, care să nu fie doar una care începe aici și se oprește aici, care are de-a face doar cu impulsurile și cu nevoile fundamentale. Cred că poezia vine să suplinească, vine să completeze un meniu foarte aparte al existenței noastre pe lumea asta și vine să dea niște sensuri locuirii noastre pe pământ, pe care nu le văd furnizate nici de entertainment, nici de lucrurile care, în general, sunt artă de consum.”

Europa Liberă: Pe lângă poezie, ați mai făcut multe alte lucruri.

Claudiu Komartin: „Da.”

Europa Liberă: Ați făcut și instalații de artă, ați colaborat cu muzicieni...

Claudiu Komartin: „M-am jucat și de-a colajul, și de-a muzicianul, și...”

Claudiu Komartin: Poezia este o formă de înduhovnicire.

Europa Liberă: V-ați jucat... E și ăsta un fel de a nu adormi, de a nu...?

Claudiu Komartin: „Da, în mod inevitabil. Cred că dacă te bagi în tot felul de lucruri, bine, ideal ar fi să nu fii complet pe lângă, să nu fii cu totul netalentat, dar dacă te prinzi în jocurile astea și dacă înțelegi cifrul anume, un anumit cod, începi să investești, să te investești pe tine ca om într-o activitate de felul acesta, e foarte important pentru felul în care evoluezi, felul în care crești și poate să te încarce pe tine sufletește, feluri pe care să nu le înțelegi decât mult mai târziu, dar care să te transforme sau să participe, să fie o formă de participare la acele transformări ale spiritului de care cred că avem nevoie ca de aer.”

Europa Liberă: Când simțiți nevoia să ieșiți din zona de confort, când simțiți nevoia să vă treziți că poate cumva cântecul de sirenă al realității, al unei activități vă poate adormi?

​Claudiu Komartin: „O simt cam adeseori. Cred că, din păcate, sunt eu tot mai greu, pe măsură ce trece vremea, dispus să-mi dau palme, dispus să mă scol din zona asta de comoditate, dar, mă rog, asta cred că e firesc odată cu îmbătrânirea. Pe de altă parte, dacă am avea mai mulți dintre noi dorința asta, impulsul acesta de a nu ne lăsa amăgiți, de a nu ne lăsa duși de val, cred că lumea asta ar arăta ceva mai bine, ar arăta ca un loc cu mai multă independență de spirit, cu mai multă autonomie în raport cu ceea ce ne manipulează noi suntem, într-adevăr, cei mai mulți dintre noi, suntem niște pui ca în fermele alea în care sunt crescuți acum sute de mii de pui deodată, în condiții în care nu văd lumina niciodată, căscăm ciocul și ni se aruncă niște bucățele de mălai sau de altceva.”

Europa Liberă: Propagandă comercială, politică...

Claudiu Komartin: „Da. Nu prea ne mai punem probleme în legătură cu ce primim. Vreau să cred că arta își asumă misiunea asta – să pună probleme, să zică: „Stai puțin, ce-i asta, ce îmi dai aici? Mă prostești? Vrei să mă cumperi? Vrei să mă adormi? Vrei să mă?... Ce vrei să faci cu mine?”. Adică arta tocmai asta vrea să facă din tine: un om mai bun, un om mai treaz, un om mai liber, un spirit în alertă, să te alerteze.”

​Europa Liberă: Spuneați că sensibilitatea este bolnavă, sensibilitatea lumii și, cumva, artele sunt un fel de secreție a glandelor endocrine ale societății care să scape sau niște anticorpi pe care îi generează – să zic așa – realitatea...

Claudiu Komartin: „Niște modalități poetice de a spune lucrurilor astea pe nume. Da, mă rog, e posibil să fi fost dintotdeauna așa, dar acum într-adevăr asaltul, din punctul de vedere al tehnologiei și al noilor medii de comunicare, e mai puternic ca niciodată. Acum, cum putem să scăpăm de el? Sigur că trebuie să ne adaptăm într-un fel sau altul, nu putem să fugim în pădure, nu putem să plecăm în pustiu; trebuie să ne adaptăm viețile, ritmurile interioare la realitatea asta, fiindcă nu putem să o ignorăm. E clar că nu ești funcțional în lumea de astăzi dacă ignori toate lucrurile pe care le-a adus tehnologia în vremurile recente, dar, în același timp, să ne găsim în șuvoiul acesta care, adesea, e un fluviu care pare fără început și fără sfârșit, să ne găsim un tranșeu, să ne găsim o undă pe care să navigăm după vrerea noastră și în legea noastră.”

Europa Liberă: Spuneați, ca abatele Brémond, că poezia, la un moment dat, ar trebui să devină o rugăciune, o rugăciune care să ne și vindece...

Claudiu Komartin: „...Ar putea fi și o formă de a accede la transcendent. Uite că folosesc cuvinte mari, oricât m-aș feri să le folosesc...”

Europa Liberă: Îmi pare rău că vă forțez...

Claudiu Komartin: „...E absolut, este o formă de înduhovnicire. E o relație care se stabilește dacă tu o vrei, dacă tu o cauți, dacă ți-o asumi. Alții nu vor neapărat asta de la poezie și nu am nici o problemă cu ei, nu am nici o problemă cu căutările lor. Nici ale mele nu sunt totdeauna într-o zonă numaidecât spirituală. Depinde și de momentul în care mă aflu eu și de ce vreau eu de la forma asta artistică, care mă încarcă pe măsură ce mă descarcă.”

Europa Liberă: Sunteți unul dintre reprezentanții curentului „douămiist”. Ați și scris la un moment dat niște texte teoretice. Ce ați adăuga, ce ați șterge din acele texte teoretice și care sunt liniile de forță – să zic așa – ale douămiismului?

Claudiu Komartin: „Nu le-aș mai vizita astăzi. Au trecut totuși vreo 14 ani. Sigur, aveam 22 de ani, eram foarte înflăcărat, eram foarte năvalnic când venea vorba de nou, de noutate, de generația mea, de tot ceea ce aducem noi. Acum am unele îndoieli că toate lucrurile pe care le zgândăream eu acolo erau chiar adevărate, pe unele probabil că le inventam eu, erau doar în capul meu, dar eu cred că generația asta de după 2000 a adus niște lucruri, nu numai în literatură... Bine, probabil că cei mai celebri reprezentanți ai ei sunt în film, că a fost Noul val românesc cu Mungiu, cu Puiu, cu Porumboiu, cu toți cei care au venit după, până la – să spunem – Radu Jude sau Ivana Mladenovic ultimii, sau Jude are deja câțiva ani buni și el de când face film; în arte – Roman Tolici, Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo și atâția alții; e clar că s-a întâmplat ceva acolo pe muchia dintre milenii, după cum și în literatură s-a simțit un suflu nou, o schimbare de viziune, de atitudine.”

Europa Liberă: Ieșea literatura din zona de confort în felul acesta?

​Claudiu Komartin: „Nu știu dacă ieșea din zona de confort sau ieșea dintr-o zonă de confort și intra într-o alta – asta e o discuție întreagă –, e clar că ieșea dintr-o anumită zodie. Literatura anilor ‘90, arta, tot ce s-a întâmplat, de fapt, în societate în anii ‘90 încă duce o cocoașă din comunism. Parcă după 2000, oamenii ăștia născuți prin anii 1970-1980 au început să se scuture de ea, iar acum vedem la cei născuți în 1990 sau după 1990 cu adevărat o altă lume, fiindcă oamenii ăștia n-au avut niciun fel de constrângere, pentru ei comunismul e o poveste din cărțile de istorie. Pentru noi... noi încă îi resimțim niște efecte care sunt de durată. Eu, deși aveam 6-7 ani la Revoluție, mă consider un copil al Războiului Rece și cred că sunt și voi fi până mor un om care are în capul lui niște condiționări ale faptului că m-am născut și primii ani i-am trăit într-o lume care era așa, și totalitară, și sub un control îngrozitor și care părea că e într-o relație de vrăjmășie cu ceilalți și avem vrăjmășii și acum.”

Europa Liberă: Spuneați că ați organizat mai multe cluburi de lectură, întâlniri ș.a.m.d.

Claudiu Komartin: „Da, două sute cinci.”

Europa Liberă: Exact. Vreme de 10 ani... Și că la un moment dat, în urma acestor întâlniri pe care le-ați avut, ați descoperit în cei care au frecventat, mai tineri decât dumneavoastră, ați descoperit – să zic așa – amprenta lăsată de aceste întâlniri.

Claudiu Komartin: „Da.”

Europa Liberă: Ce ați descoperit, de fapt? E ceva palpabil sau e ceva inefabil?

Claudiu Komartin: „Nu e ceva palpabil, e totdeauna ceva impalpabil, e ceva ce presupui mai mult, intuiești. Sigur, sunt și lucruri palpabile în sensul că în revista pe care o conduc, în Poesis internațional sau Casa de Editură „Max Blecher”, al cărei redactor-șef sunt de 9 ani, am publicat tot felul de poeți, din toată lumea. Este interesant, este emoționant să vezi cum poeți de 18, de 22, de 24 de ani vin cu poezii care intră în dialog cu lucrurile pe care tu le-ai adus în românește, fie ca traducător, fie ca editor. Este plin de sens să vezi felul în care se leagă niște linii ale tradiției, să vezi cum poeți cu 30 de ani mai mari decât tine comunică, într-un fel, nemijlocit cu poeți cu 10-15 ani mai tineri decât tine, cum simți că există o anumită continuitate. Pentru că noi trăim, din păcate, în România pe rupturi, din punct de vedere istoric. Mereu, când începea să se clădească ceva, după 30-40 de ani, era o ruptură.”

Europa Liberă: Marele cutremur...

Claudiu Komartin: „În 1866 sau 1877... După 1866 – să spunem – vine Primul Război Mondial. După 1918, până pe la 1939-40 se întâmplă niște lucruri senzaționale din punct de vedere cultural, din punct de vedere sociologic, apoi vine un alt mare cutremur. Apoi comunismul, apoi... Trăim pe un principiu al rupturilor și aș vrea să văd o societate care trăiește în anumite continuități, care e conștientă de continuități, care nu uită; nu uită că, în urmă cu o generație, a existat Dimitrie Gusti, mă rog, în urmă cu două, nu uită că nu venim de niciunde, fiindcă de multe ori, din păcate, în istoria noastră culturală părem că suntem de niciunde, că suntem fiii nimănui. Generații de sacrificiu. Nu vreau să mai aud așa ceva – generații pierdute sau generații de sacrificiu.”

Europa Liberă: Poate trăi în România, în mediul românesc, în realitatea românească un poet? Și dacă poate trăi, ceea ce se vede că poate trăi, care sunt armele lui sau mijloacele lui de supraviețuire? Care sunt tacticile lui de supraviețuire?

Claudiu Komartin: „Poate trăi, sigur. Poate chiar să fie gras și roșu în obraji, și să aibă sânge în instalație, cum se zice la mine, în sudul Bucureștilor...”

Europa Liberă: În Berceni...

Claudiu Komartin: „În Berceni, da. E greu din punct de vedere strict financiar, economic, fiindcă e o țară care nu a dat și încă nu dă prea mult oamenilor care se ocupă cu artele sau cu scrisul, dar dacă ești foarte dedicat trebii astea, nu mai contează nimic altceva și te bagi cu capul înainte. Eu așa am făcut și cred că sunt un exemplu nu dintre cele mai nefericite, că se poate. Adică m-am dedicat chestiei ăsteia în totalitate și ceva mi-a ieșit, adică mă uit în urmă și parcă am lăsat niște urme; în sensul acesta, da. Altfel, sigur că o duci greu, că, na, când au dus-o bine poeții pe lumea asta?”

Europa Liberă: Mulțumesc foarte mult, domnule Claudiu Komartin!

Claudiu Komartin: „Cu plăcere.”