Filip Florian este un om mai degrabă tăcut și liniștit. Când vorbești cu el descoperi un rezervor inepuizabil de pasiune, un filon de bunătate și căldură pe care le risipește generos. După o carieră în presă care l-a purtat de la revista Cuvântul, la Europa Liberă, încă de la începuturi, pe vremea când încă mai funcționa cu un magnetofon și o masă șubredă în blocul Grădinița și mai apoi în Jules Michelet, ajuns apoi redactor, editor, reporter și factotum la Deutsche Welle (primii pași românești ai postului de radio german au fost făcuți în casa lui unde a fost improvizat un mic birou DW), a părăsit presa cu totul și a debutat cu romanul Degete mici, care a devenit, în scurtă vreme, un titlul de referință al literaturii românești, tradus în mai multe limbi și apreciat de voci autoritare ale criticii, dar și de anonimii din audiența tot mai mare a cărții. La Festivalul de la Brno a avut un program epuizant, pe care l-a înfruntat cu zâmbetul pe figură, calm și cordial. Am găsit, chiar așa, câteva minute să stăm de vorbă, pe o bancă în curtea teatrului Husa na provázku, pe scena căruia au loc lecturile autorilor români.
Europa Liberă: Cândva, acum mulți ani, ai lucrat în presă. A rămas ceva din tipicul, din obiceiurile unui om de presă în ritualul tău literar?
Filip Florian: „Da, cred că da, pentru că dacă aș răspunde nu, cu siguranță aș minți sau aș încerca eu să mă mint. În primul rând, e un tip de rigoare care mă ajută foarte mult în scris, pentru că în presă nu poți să te joc așa, cu afirmațiile. Presa îți mai dă un dozaj bun ca să poți evalua ponderea unui element dintr-o întreagă poveste și chestiile astea sunt ca o logică matematică de fapt, eficientă, bună, dacă n-o ai, e foarte greu să construiești bunăoară nu știu ce proiect, arhitectură ficțională sau mai știu eu ce și cred că, deși eu, într-un fel, în anii aceia cumva sufeream că nu scriu literatură, cum îmi visam, pe de altă parte îi sunt recunoscător presei și acelei perioade pentru genul ăsta de rigoare care mi-a folosit atât de mult mai târziu.”
Europa Liberă: Spuneai că, totuși, te ferești de realitate...
Filip Florian: „Mă feresc pentru că, uneori, nu o mai suport. Sunt atâtea momente insuportabile în România, deja ne-am plictisit toți cred în treizeci de ani! La început am înțeles că trebuie să sperăm că. Mai întâi că o să cadă Ion Iliescu. Prima mea mare dezamăgire a fost prima perioadă fără Iliescu când, după ce sperasem cu toții vreme de șapte ani că, în sfârșit, va fi cu siguranță foarte bine și în momentul în care am înțeles că uite că se poate să nu fie chiar așa pentru că și atunci se întâmplau lucruri nu tocmai în regulă, ei bine cred că ăla a fost momentul când nu m-am mai simțit în regulă ca ziarist. Până atunci îmi puneam sufletul așa, pe masă, pur și simplu, nici nu m-aș fi gândit la literatură pentru că mi se părea că nu sunt vremuri pentru literatură. Însă dezamăgirea ulterioară m-a făcut să mă întreb: Dar, în definitiv, de ce mai fac asta, ce motiv am, în afară de a supraviețui, de a avea din ce să-mi plătesc facturile, din ce să trăiesc? Și, cu riscul de rigoare care-l implica o asemenea decizie pe-atunci, am făcut gestul un pic nebunesc de a demisiona și a mă apuca de scris, fără să mă gândesc că o să ajung să trăiesc din asta. Eu îmi visam o carte să pot să scriu, după aceea nu știam ce o să urmeze.A fost un mare noroc cartea aceea...”
Europa Liberă: Degete mici..
Filip Florian: „Da, mai ales pentru că a fost tradusă și traducerile astea mi-au adus inevitabil niște bani, niște invitații și, implicit spre uluirea mea, am continuat să pot trăi fără serviciu.”
Traducătoarea cehă Jarmila Horakova și Filip Florian
Europa Liberă: Documentarea nu ar fi mai simplă, dacă ar fi să mergem pe minima rezistență, ca să scrii un roman despre ceea ce se întâmplă în imediata realitate?
Filip Florian: „Ba da, ar fi, categoric, numai că mă mai sperie ceva, și dau uneori exemplul ăsta pentru că mi se pare cel mai elocvent. Este un roman al scriitoarei chiliene Isabela Allende, nu mai știu care, căreia îi apreciam foarte mul stilul la primele traduceri în România. Era chiar pe sufletul meu. La un moment dat, într-un din capitole, deodată vorbește despre niște închisori din timpul lui Pinochet în care erau închiși socialiști ai regimului Allende, deci ruda ei, și deodată calitatea literară a frazării, a tempoului, a story-ului parcă se năruie ca prin miracol și în capitolul ăsta devine de un fel de militantism politic atât de aprig încât parcă îi sufocă vocea literară. Dacă-l citești literar, e un capitol catastrofal, în care-și pierde toate nuanțele, deci mi-e frică de mine tocmai din acest motiv pentru că uneori mă înfurie atât de tare celebrii noștri politicieni sau marile lor decizii sau, pe scurt, porcăriile pe care le fac ei încât mi-e teamă că nu aș mai putea să-mi țin controlul asupra întregului, asupra fiecărui cuvânt, fiecărei nuanțe, pentru că m-ar gâtui furia asta și nu, nu vreau să intru într-o luptă de fapt, nu într-o carte.”
Europa Liberă: Unii ar putea spune că te ferești de realitate. Ce datorează ficțiunea vieții?
Filip Florian: „Nu mă feresc, pentru că nu mi-am ascuns niciodată opiniile, când am fost întrebat, prin ziare, pe vreun post de radio sau televiziune am spus cred eu foarte deschis ce cred. La fel și la lecturile publice din străinătate. Vrând-nevrând acolo jumătate din întrebări sunt despre politica din România pentru că oamenii vin, te văd, aud fragmentul tă, unii au citit cartea și, sigur ăia îți pot spune mai multe întrebări și mai consistente. Dar ceilalți, mai ales cei care încă n-au citit-o sunt tentați să întrebe: dar ce e cu povestea cutare din România, ce-i cu scandalul X, ce-i cu partidul Y și te vezi pus deseori în poziția de a deveni un fel de raportor al situației de acasă iar acolo descriu cât pot de tăios cum stau lucrurile și ce opinie am și am remarcat deseori fețe de acasă, ba cineva de la Institutul Cultural Român, ba cineva de la ambasadă care sunt în sală și care sunt aproape șocați de ce le aud urechile pentru că, în general, ei nu vor să se audă lucrurile acelea. De exemplu, știu un caz foarte clar cu Péter Esterházy pe când încă trăia, de la un moment încolo, după ani în care era întrebat nonstop despre Viktor Orbán a spus clar: Eu nu mai răspund la întrebări despre Viktor Orbán . Am răspuns de o mie de ori, le puteți găsi oriunde dar vreau să vorbim, dacă ați venit la o lectură publică, despre textul pe care-l citesc. Dar nu despre Viktor Orbán!”
Europa Liberă: Nu cumva e mai important pentru noi să încercăm să înțelegem prezentul și prin prisma trecutului, ceea ce faci tu, un fel de arheologie...
Filip Florian: „Da, eu cred cu tărie în asta. Sincer, pentru că-mi amintesc plăcerea de la Zilele regelui, bunăoară, când descopeream situații aproape identice cu ziua de azi. De exemplu, celebrul scandal Strousberg, cu căile ferate, exact tipul de scandal cu autostrăzile care nu se fac astăzi și se cheltuiesc tone de bani pe proiecte, pe avize, și de fapt noi nu vedem nimic. Și atunci tot felul de boieri dădeau mită, interveneau cu influența lor să se mute traseul pe moșia lor. De asta traseele vechi de atunci sunt extrem de șerpuite și nu merg de-a dreptul între două orașe. Pentru că boierul X sau Y a vrut să fie la el pe moșie calea ferată. Exact ca boierii de azi care cumpără, mai întâi, un teren pe nimic, după aceea, pun autostrada pe propriul lor teren ca li-l cumpere statul cu preț de 200 de ori mai mare.”
Europa Liberă: Când te documentezi, rămâi doar la stadiul de anecdotică în care constați similitudinile între vremurile trecute și prezent?
Filip Florian: „Nu, nu, nu, asta mai degrabă observ spre final, nu mă preocupă din start s-o descopăr, nu plec anume să caut asemănările, nu! Ci după ce caut ce-mi trebuie cu adevărat. Totdeauna dacă te bagi într-o epocă trebuie să-i stabilești cu mare finețe atmosfera până la ultimele mărunțișuri. De exemplu, cum făceau oamenii cele necesare, neavând closete în casă, la sfârșit de secol XIX. Până nu știi toate astea: de unde aveau apă, gaze etc.etc.etc. nu poți să scrii despre o epocă autentic. Tu trebuie să ai sentimentul puternic că ești acolo. Sincer, dar poate e doar o țăcăneală de-a mea, dar sincer uneori încep să simt că chiar am ajuns să trăiesc acolo pentru că începe să mi se limpezească așa privirea, parcă sunt niște perdele care se ridică și, deodată, chiar vezi epoca aia și ăsta îți dă o mare siguranță, e un suport în scris teribil.”
Europa Liberă: Spuneai că scrisul e o formă de libertate, de eliberare.
Filip Florian: „Da, chiar cred. Și îți poți spune ficțiunea ta, dar acest suport autentic trebuie să existe. E ca un transfer de credibilitate: dacă realitatea aia a decorului e brici, de acolo se mută și peste ce ai inventat tu și devine extrem de credibil.”
Europa Liberă:Ai scris până acum câte? patru-cinci cărți?
Filip Florian: „Da, e romanul scris cu fratele meu, Băiuțeii, și trei romane singur și ăsta al fi al cincilea, cel la care lucrez acum care bănuiesc eu poate anul viitor sau peste doi ani va fi gata, nu știu... ”
Europa Liberă: Ce sfaturi i-ai da unui tânăr care are în față acum paginile de început abia scrise ale primului său roman?
Filip Florian: „Sincer, să creadă foarte mult în el și să nu caște urechile la ce spun ceilalți despre ce face el, pentru că asta te duce într-o derută enormă, în clipa în care începi să devii atent la tot felul de sfătuitori, de maeștri, de critici, aproape că începi să-ți pierzi identitatea, și vocea, devine ceva inevitabil artificial pentru că tu te străduiești să faci mai degrabă nu ce simți tu autentic ci ce crezi tu că ar fi bine din multele păreri ale celorlalți și atunci iese un fel de supă așa, cu multe legume, dar care nu are niciun Dumnezeu. Eu cred cu tărie asta! Și chiar m-au întrebat oameni foarte tineri și le-am spus: Te rog din suflet, aproape că nici nu contează părerea, dar dacă tu crezi cu tărie și ai un fel de tenacitate, nu imediat, dar într-o bună zi sigur vei birui.”
Europa Liberă: Spui că un scriitor nu se poate naște din spuma mării. El vine dintr-o carte, are părinte un alt scriitor...
Filip Florian: „Da, chiar cred. Iubesc, rezonez foarte bine sufletește la literatura rusă, mai puțin la cea americană, la cea britanică sau la cea franceză, chiar dacă toate sunt cotate cu multe stele. Pe de altă parte, mi se pare că Bohumil Hrabal este regele neîncoronat al Europei Centrale și răsăritene. Pentru mine, un roman nemaipomenit cu totul și destul de ignorat din păcate e cartea lui Ștefan Bănulescu, Cartea milionarului sau Cartea de la Metopolis, că titlul s-a schimbat de la o ediție la alta. Îmi place mult Ștefan Agopian, mi se pare un magician de-a dreptul al scrisului. Iarăși, văzând în întregul ei, opera lui Radu Cosașu, mi se pare a unui scriitor absolut uluitor, dar dacă iei așa, carte cu carte, și le consideri doar niște mici povestiri pierzi imaginea de ansamblu dar când începi să citești serios și vezi cum ele devin complementare, aparțin aceluiași univers, e aproape uluitor. Ăștia sunt oameni care, după părerea mea, din păcate, dacă nu erau cu buletin sau pașaport românesc și ar fi fost unul belgian, unul suedez și altul mai știu eu ce, italian, erau zic eu, printre marile nume ale literaturii europene, fără nicio discuție. Din păcate, cărțile lor au apărut într-o perioadă când România era un fel de pată neagră pe hartă. Adică toți știau de Ceaușescu și punct. Nu interesa pe nimeni ce se scrie acolo. Cel mult îi interesa teroarea lui Ceaușescu, aberațiile lui, iar cărțile care nu sunt traduse la vremea lor e foarte greu să vii cu întârziere să convingi un editor străin să le publice. Am tot încercat ani și ani să-i conving. De pildă eram la Viena cu un editor foarte bun austriac care m-a auzit spunând ceva de Cosașu și cred că jumătate de oră și-a notat titluri, diverse amănunte și într-un final m-a întrebat: Dar câți ani are? Asta se întâmpla acum vreo zece ani, să spunem, deci Radu Cosașu avea vreo 79-80 de ani. Când a auzit editorul brusc s-a albit și a spus: Aaa, ce păcate. Eu i-am spus atunci: Dar care e problema? Că el nu e un fotbalist și nu-l puteți băga în echipă că are optzeci de ani. Da, dar știți, în ziua de azi trebuie să-l duc la lecturi publice, el aici e complet necunoscut și am nevoie de el fizic ca să pot face un soi de promovare. Și pur și simplu oamenii în termenii ăștia gândesc de azi, pe azi.”
Europa Liberă: Deci există generații pierdute în literatura română, câștigate de noi, dar pierdute pentru publicul european...
Filip Florian: „Într-un fel, sper să nu fie întocmai. Sunt și excepții, sper să nu fie excepțiile care întăresc regula, că există generații pierdute, ci tocmai excepțiile care arată că totuși se mai poate spera. Și cred că cele mai cunoscute cazuri în sprijinul a ceea ce am spus ar fi Roberto Bolaño care abia după moarte a cunoscut un boom editorial și la fel Sándor Márai, din câte știu s-a sinucis undeva la Chicago sau San Diego și abia un deceniu și ceva după moartea lui a devenit un mare nume în Europa. Deci se mai poate. Încă sper că se mai poate dar una e speranța mea și alta e mercantilitatea asta groaznică a pieței literare pe care și editorii români și-au însușit-o imediat. De exemplu, întrebam odată: De ce nu reeditați Călătoria diletanților, de Bulat Okudjava. Și răspunsul a fost: Da, ce carte! Uluitoare! Dumnezeule! Iar eu spun: Cred că azi se poate tipări gratis că e scrisă acum zeci de ani. Și răspunsul a fost: Da, sunt bani aruncați pe geam. E o bijuterie de carte, dar românii nu cumpără așa ceva. Deci, câtă vreme gândești așa, nu prea mai înțeleg ce face o editură? De ce nu vinzi pantofi? Dacă tot faci un profit enorm cu tot felul de aiureli, măcar o parte din profitul ăla sacrifică-l pentru bijuterii adevărate, chiar nevandabile, să acceptăm că așa e, dar măcar o mie de cititori de mare calitate sunt fericiți până la cer cu cărțile astea.”
Europa Liberă: Mulțumim, Filip Florian.