Poezia ca traumă, poezia ca eliberare, poezia ca formă de echilibru între suferință și putere, între iubire și ură. Svetlana Cârstean, poetă, jurnalistă și editor de carte, le-a vorbit pasionaților de literatură din Brno despre aventurile ei din irealitatea imediată, la intersecția istoriilor personale cu istoria generală. Pentru ea poezia este modul în care înțelege natura tuturor lucrurilor. Am profitat de ocazie pentru a-i pune câteva întrebări.
Europa liberă: Ai citit în seara asta un poem în care spui „Sunt în pericol să învăț o limbă în care s-ar putea să nu ajung să cumpăr niciodată nimic”. Aș vrea să pornim de la acest vers. E o definiție, un verdict dat poeziei?
Svetlana Cârstean: Nu l-am premeditat ca pe un verdict al poeziei în niciun caz, dar ar putea fi, la o adică. Apropo de surprizele acelea care ți se întâmplă după ce scrii și îți dai seama de lucrurile pe care le pui inconștient în text. Hai să spunem că e un poem de dragoste. Dar un poem de dragoste care conține o raportare la istoria mare, la politică, la război, la teritoriu și, mai ales, la ideea de inamic. De fapt. Pentru că am pornit de la ideea aceasta că, în dragoste, identitatea aceasta de inamic este foarte ușor de câștigat. Foarte ușor ești inamic într-un cuplu. Și există un fel de educație pentru a fi inamic.
Europa Liberă: Totodată, spuneți în poemul acesta că suntem în pericol să ne acceptăm până la urmă invadatorii.
Svetlana Cârstean: „Exact. Și să-i iubim, de fapt. Sau suntem în pericol să ne îndrăgostim de invadatori. Sau suntem în pericol ca invadatorului să-i deschidem ușa, să ne îndrăgostim de el sau suntem în pericol ca cel pe care îl iubim să devină inamic și să fie un invadator. Toate variantele, de fapt, sunt posibile. ”
Europa Liberă: E un fel de iubire patologică...
Svetlana Cârstean: „Nu m-am gândit. Poate că e, nu știu. Dar chiar am simțit să trec pentru că poemul face parte din cartea nouă la care lucrez și, cartea de la început a plecat pe ideea aceasta de efect. Ce înseamnă efectul? În ce măsură noi suntem efecte a ceva din spatele nostru?
Europa Liberă: Deci, o discuție de cauzalitate...
Svetlana Cârstean: „Da, într-un fel. La nivel individual, la nivel mare, la nivelul istoriei mici, a istoriei mari. De asta lucrurile în toată cartea se întrepătrund.”
Europa Liberă: Exact asta voiam să te întreb: care este, până la urmă, relația dintre realitatea istorică și irealitatea, imponderabilitatea poeziei?
Svetlana Cârstean: „Stai puțin să mă gândesc. Într-un fel, e treaba poetului să găsească imponderabilitatea aceasta oricâtă masă foarte grea ar trage după el în poezie, oricât de greu ar cântări acea realitate pe care el o aduce cu sine în propria lui poezie, chiar și dacă o lasă ca atare, cu toate imperfecțiunile și greutatea ei, undeva, poezia o prelucrează și ajunge la imponderabilitatea asta. Eu m-am ferit de cuvântul acesta, de fapt, și îmi aduc aminte - de imponderabilitate. M-am ferit să numesc poezia în felul acesta pentru că, chiar și atunci când am scris Gravitație – de exemplu, la un moment dat citind și recitind cu voce tare de nu știu câte ori ca să finisez tot – mi-am dat seama că nu am folosit în această carte Gravitație, niciodată, cuvântul imponderabil. Și am fost foarte fericită când am descoperit chestia asta pentru că nu aveam nevoie să numesc în niciun fel ....nu știu.... poezia pentru mine chiar dacă e aspră, chiar dacă e dură, chiar dacă, să zicem cade greu, în unele momente, la final trebuie să se ridice. Să aibă o capacitate de a se ridica de la pământ.
Europa liberă: Deci o imponderabilitate.
Svetlana Cârstean: „Să zicem. Da.”
Europa Liberă: Sunt foarte multe traume în poeziile tale. Traume personale, traume istorice. Cum se împacă ele, să zicem așa, cu prejudecata publică referitoare la fragilitatea poeziei sau la delicatețea ei. Cum împaci duritatea traumelor cu așa ceva?
Svetlana Cârstean: Sunt foarte multe traume la vedere. Pentru că traumele sunt peste tot și din traume suntem făcuți, de fapt. Și din traume e făcută lumea aceasta în care ne mișcăm. Am descoperit, la un moment dat, demult, când am scris Floarea de menghină, de fapt, așa a început totul, că suferința e ceva foarte puternic, ceva care are în ea foarte multă putere, vitalitate. Și că, în această vitalitate a suferinței pe care trebuie să o oprești evident, nu în sensul de a perpetua suferința, pentru că exact acolo unde suferi, acolo găsești și puterea ta. Și am avut această șansa ca locul acesta geometric, să zicem, să fie poezia. Acolo e locul unde ele două pot să stea împreună. Și puterea și suferința. Din punctul meu de vedere, e cel mai bun loc de pe pământ unde ele pot să stea împreună.
Două poete: Iulia Militaru și Svetlana Cârstean
Europa Liberă: A ajutat și istoria aceasta plină de contondențe și contradicții la configurarea limbajului poetic ?
Svetlana Cârstean: „Noi suntem captivi, într-un fel, în istoria în care trăim. Oricât de rebeli suntem oricât de mult ne luptăm, ne opunem, la un moment dat avem această clipă de luciditate în care să ne simțim captivitatea. În niște condiționări. În niște limite. Într-un teritoriu. În niște determinări. Și abia după ce conștientizăm urmează un nou layer de eliberare, de dacă pot să spun așa. O libertate mult mai conștientă, mult mai asumată. Mai mult decât o rebeliune. O nevoie pur și simplu, o siguranță. O certitudine că poți fi liber în condiționările istoriei.
Europa Liberă: Deci, înțeleg în relația dintre realitate și poezie cumva înțelegem și statutul nostru de oameni liberi. Sau ne înțelegem libertatea.
Svetlana Cârstean: „Suntem și captivi și liberi în același timp. Ești captiv și când scrii, de fapt. Un text finit e o captivitate. Ai plecat și te-ai eliberat de el. Și apoi te duci în alt tip de captivitate. Nu cred că fiind oameni și trăind într-un corp și în niște limite, mereu suntem și captivi - și liberi, și fragili - și puternici. Și așa mai departe. Asta e condiția noastră. Ce este cel mai fain în toată povestea asta este că poți găsi un limbaj în care să unești contradicțiile tale, să pui și trauma, și puterea. Nu e nimeni care să fie numai traumatizat. Nu e nimeni care să fie numai puternic. Suntem toate astea împreună, la un loc. Poate că ceea ce este cel mai greu de dus este tocmai contradicția, este tocmai conflictul acesta, momentul în care suferi sau ai o traumă din care simți că nu poți să ieși și ți se pare că nu poți să ieși, dar, în același timp simți și o putere a ta. Sau în momentul în care te simți puternic și foarte autosuficient, dar în același moment te lovești de fragilitatea ta. Și să pui împreună toate lucrurile acesta e cel mai complicat, de fapt. Poate că am vrea, în unele momente, să fim numai puternici, poate că am vrea să fim numai victime și să ne limităm la asta. Dar în clipa în care le descoperi pe amândouă, atunci lucrurile...dinamica aceasta a fragilității și a puterii e cea mai interesantă. Iar poezia lucrează foarte mult pe dinamica asta. Și cred că de asta oamenii au nevoie de poezie. Pentru că trebuie să-și pună conflictele....ceva care să le conțină. Poezia e un receptor foarte bun pentru conflictele noastre. Și pentru sfâșierea asta permanentă: sunt puternic, sunt slab. Ce sunt? Cine sunt? Și aici le simțim. În poezie poți să vezi amândouă lucrurile. Un om care e atât de traumatizat sau un om care are atâta fragilitate la sfârșit, ce face, ce e textul lui, la ce folosește textul lui? De ce îmi dă putere un text fragil? Sau despre fragilitate? Pentru că nu textul este fragil. Un text bun de poezie, de proză nu mai e fragil. El e puternic în sine. Chiar dacă acolo este despre fragilitate. Acesta este paradoxul.”
Europa Liberă: Dacă este să te situezi undeva pe acest traseu de la momentul în care pui un vers pe hârtie sau la calculator – depinde cum scrii – din momentul acesta și până la cel al produsului finit care ar fi etapa cea mai fericită din nașterea unui poem sau a unui volum?
Svetlana Cârstean: „Nu a fost doar un moment. A fost extraordinar când am scris Floare de menghină. Pentru că îmi imaginam că o să scriu proză. Și citeam la Mircea Cărtărescu în cenaclu. Mi-era atât de greu. Am citit odată proză și voiam să termin să citesc. Auzeam ce citeam și nu-mi plăcea mie. Și, la un moment dat, s-a întâmplat lucrul acesta, pur și simplu. Scriam niște lucruri care erau foarte diferite, era cu totul alt gen de abordare a felului în care pui materie din tine într-un text. Simțeam că scriu altceva. Dar nu știam unde o să merg. Era inform totul. Și s-a întâmplat acest lucru după un an de insomnie. Noapte de noapte. Să scriu „Ora 6 dimineața. Buna dimineața muncitori!” Sau ceva de genul acesta. Și atunci am simțit că am pus mâna pe ceva. Că aia era o voce. Am simțit că sunt eu acolo. Nu semăna cu nimic. Nici cu nimic din ce citisem, nici cu nimic din ce mai scrisesem. Și acela a fost primul moment. A erupt. A dat peste peste mine. ”M-a lovit trenul” cu Floare de menghină. M-am speriat atât de tare încât după ce am terminat poemul nu am vrut să mai scriu ceva similar. Am zis: nu trebuie să mă imit pe mine însămi, trebuie să scriu altceva. Și a fost frumos pentru că atunci l-am citit în fața unui grup de prieteni – cei mai apropiați. Și era și Cristian Popescu – poetul – eram buni prieteni și Cristi, apoi, după ce toată lumea a ascultat poemul, mi-a zis: acum trebuie să începi și să scoți din el și să storci textul ăsta să-l faci mai mult, să-l utilizezi la maximum. Și eu mă uitam la el: Cum adică? De ce să fac asta? Nu vreau. E prea puternic. Mă opresc aici. După care a fost Gravitație, a doua carte, care chiar m-a luat prin surprindere. Și mi-e foarte dragă pentru că nu mi-am imaginat niciodată că o să scriu asemenea carte. Este mult mai minimalistă, mult mai clean decât Floarea de menghină care are mult text în proză și deja era o schimbare, era alt nivel. Alt moment. Am vrut să fac o carte – mereu spun asta despre ea – ca și cum ai mânca un pește și l-ai mânca atât de minuțios încât nu ar mai rămâne pe el nici o firimitură de carne și ar rămâne doar scheletul impecabil. Uscat. Alb. Perfect. Exact așa am vrut să fie Gravitație. Să nu fie resturi. Să nu fie inutilități. Să fie doar un schelet impecabil. Pentru că acolo e totul. În scheletul acela care ține lumea peștelui, să zic. Și apoi a fost Trado care a fost întâlnirea mea cu Athena Farrokhzad. Care m-a schimbat, clar. Am devenit mult mai conștientă de conținuturile politice din Floarea de menghină – eu scriam despre o fetiță care este așa într-o stare androgină, înconjurată de multe tabuuri și care trebuie să devină femeie. Sau nici ea nu știe bine. Și într-o lume foarte ambiguă. Între lumi. O fetiță care face practică în atelierul de lăcătușerie. Deci întâlnirea cu Athena Farrokhzad clar m-a schimbat. După care a urmat festivaluri și lecturi publice, întâlniri cu alți poeți. Toate astea te schimbă foarte mult în raportul față de poezie, față de poezia ta. Și aș încheia cu o întrebare pe care mi-a adresat-o o poetă pe care o iubesc foarte mult și o respect, o poetă japoneză, o poetă-cult a Japoniei contemporane, feministă și foarte rebelă, care trăiește în California – Hiromi Itō se numește și,, când ne-am cunoscut în Norvegia unde o editură ne publicase cărțile, aceeași editură, la micul dejun, pentru că stăteam în același loc, mi-a pus această întrebare: Dar ce fel de poetă ești tu, Svetlana? Or, întrebarea asta nu mi-a adresat-o nimeni până în momentul acela și mi-am dat seama că, în România, nu ne întrebăm. Ce fel de poet ești tu? Noi spunem: Sunt poet, sunt poetă. Sau, eventual, nu spunem. Sigur că poți să-i răspunzi. Nu contează ce fel de poetă sunt, de fapt nici nu cred că i-am răspuns, nu i-am dat un răspuns foarte elaborat, dar întrebarea aceea a schimbat iarăși ceva. M-a adus pe altă treaptă a conștientizării. Sunt recunoscătoare pentru fiecare moment de felul acesta.”
Europa Liberă: Mulțumesc, Svetlana Cârstean.