O cadență concluzivă a Festivalului Internațional „George Enescu” ediția a XXIV-a, o ”lume în armonie” între 31 august – 22 septembrie 2019, cu plusuri și minusuri, cu frumusețe și emoție, cu întrebări și speranțe.
Ediția 2019 a fost extraordinară. Una de o amploare fără precedent, cu invitați de calibru și programe care au emoționat publicul numeros. 2.500 de artiști în 84 de concerte și recitaluri, cu mai multe concerte în țară și cu premiera secțiunii internaționale prin care festivalul devine important la scară mondială – concertul cu Simfonia a III-a de Enescu gândit și dirijat la Berlin de Vladimir Jurowski cu Rudfunksinfonie Orchester și Corul Filarmonicii „George Enescu” e cel mai bun exemplu al acestei serii, care poate promova exceptional muzica lui Enescu și chiar festivalul în sine. A fost o stare de grație pentru toți cei care s-au conectat la tensiunea lui, festivalul e cu adevărat „o lume în armonie”, în această mare de haos în care trăim și unde insulele de lumină și frumusețe sunt din ce în ce mai rare.
Creația enesciană. S-a cântat mult Enescu și s-a cântat bine. Promovarea creației enesciene e principala îndatorire morală a festivalului.
Această inițiativă a renăscut în anii 90, cu actualul director Artexim Mihai Constantinescu și suținerea ministrului culturii de atunci, Andrei Pleșu, după momentul 1958, când generosul dirijor George Georgescu, prieten și colaborator apropiat al lui George Enescu, a gândit existența acestui festival, la trei ani de la dispariția marelui muzician. S-au cântat 35 de lucrări enesciene, inclusiv lucrări inedite, incomplete și de tinerețe sau versiuni orchestrate ale unor piese camerale (poemul Isis, Pastorala-Fantezie, 7 cântece pe versuri de Clement Marot și Octuorul op.7), fapt admirabil dacă ne gândim că întreg catalogul „oficial” al creației exigentului George Enescu numără doar 33 de opusuri. Și nu doar cantitate, am avut versiuni minunate ale unor partituri care se cântă atât de rar din păcate în stagiuni; la noi Enescu e ca patriotismul, îl ai, dar nu îl folosești decât ca să te bați cu pumnul în piept. Am avut un admirabil ”Vox Maris” cu London Symphony Orchestra & Noseda, o magnifică Simfonie a II-a, cu orchestra Academică ”Evgheny Svetlanov” & Vladimir Jurowski, și două excelente versiuni la Simfonia a III-a, una straussian-meditativă, cu berlinezii de la Rudfunks și același Jurowski, și una de o fermecătoare căldură meridională, cu Maggio Fiorentino & Fabio Luisi. S-au cântat toate cele trei suite pentru orchestră, Simfonia de cameră op.33, poemul Isis, finalizat postum de Pascal Bentoiu, multă din muzica de camera enesciană, cu sonata a II-a cu Julia Fischer, cu Impresiile din copilărie, Ariile în caracter popular românesc pentru vioară solo, lucrări pentru pian și câteva fermecătoare bisuri care atestă că, dincolo de condiția în sine a interpretării muzicii lui Enescu în festivalul care îi poartă numele, creația compozitorului român, o sinteză genială și copleșitoare prin conținut, mesaj și dificultate, începe să-și cucerească locul în repertoriile moderne ale marilor orchestre și marilor interpreți. Da, a fost o ediție extraordinară pentru muzica lui Enescu la Festivalul Enescu, sper să rămână în continuare un admirabil restitutio.
Repertoriu. Unul vast și cuprinzător, de la muzică renascentistă până la lucrări contemporane scrise în chiar zilele noastre.
Excelente programe simfonice în ciclul Mari Orchestre ale lumii, cu lucrări clasice și câteva chiar contemporane, pe lângă moștenirea enesciană, Vladimir Jurowski e consecvent și celui de-al doilea principiu al mandatului său de director artistic, promovarea muzicii moderne, care începe să-și găsească locul inclusiv în această serie unde capodoperele clasico-romantice sunt cheie de boltă. Remarcabile versiunile în concert ale unor capodopere niciodată cântate în România - Die Frau Ohne Schatten de Richard Strauss, Peter Grimes de Benjamin Britten, Moise și Aron de Arnold Schoenberg -, premiere istorice reparatorii . Cum ar fi fost să avem măcar una singură montată complet la București? E o întrebare retorică, la Opera Națională București pare-se că totul e bine și minunat! S-au cântat Enescu, Richard Strauss, Brahms, Șostakovici, Beethoven, Prokofiev, Schoenberg, Britten, mult Ceaikovski, puțin Mahler, deloc Bruckner, deloc Mozart și câteva lucrări contemporane de secol XXI. N-am înțeles „Visuri de iarnă” de Ceaikovski pentru ultimul concert din festival, poate doar ca un fel de bis general, dar opțiunile repertoriale sunt mai întotdeauna conjunctural-subiective, mă bucur că a predominat muzica secolului XX, suntem în anul de grație 2019. Pentru mine, cea mai impresionantă operă în concert a fost ”Die Frau ohne Schatten” cu Jurowski & Rudfunksinfonie + Corul de Copii Radio + multimedia Carmen Lidia Vidu, iar ca simfonic în Mari Orchestre, Royal Concertgebouw, dirijat de Cristian Măcelaru, cu programul Strauss/Beethoven.
Muzica secoului XXI, serie inițiată de Vladimir Jurowski, prin care prezentul capătă greutate în festival, a avut programe dense, cu priză directă în actualitatea internaționlă.
40 de lucrări contemporane, de la Krzysztof Penderecki, Bryan Ferneyhough și Unsuk Chin, la Constantin Basica sau Sabina Ulubeanu, foarte tineri compozitori români. Suntem în secolul XXI, măcar dintr-o perspectivă istorică trebuie să ascultăm și muzica vremii noastre, inclusiv cea electronică, avangarda și tendințele muzicale ale timpului, chiar dacă deseori e și statut experimental. Sunt multe de spus, Forumul compozitorilor e excelent, aici creatorii își prezintă și explică lucrările, dar mai sunt de făcut. Publicul nu se cucerește ușor, e nevoie de metodă și obstinație și poate de o mai bună colaborare cu Uniunea Compozitorilor din România, instituție centenară în 2020. Seria contemporană e necesară, pentru a-i stabiliza un public constant e nevoie de mai mult decât o porție de prezent festivalier, oricât de suculentă ar fi din doi în doi ani. La subfinanțarea cronică a instituțiilor muzicale românești, e greu de crezut însă că vom asista curând la vreun reviriment uimitor, e nevoie de proiecte, programe și, mai ales, investiții, de chiar o recuperare primordială, tot în perspectivă istorică, a creației muzicale - de la Enescu și generația sa până la cea a compozitorilor de secol XX, ca posibilă punte în racordul la muzica contemporană. Sună utopic. Rămânând la festival, ora de începere a concertelor din seria Muzica Secolului XXI a fost una imposibilă, programele extinse, unele chiar peste două ore de muzică, sala Radio rămânând mai mereu goală. Ceva trebuie schimbat la edițiile viitoare. Cel mai interesant concert pentru mine, din cele la care am reușit să ajung în această serie, a fost cel al Filarmonicii din Sibiu, dirijată de Cristian Lupeș, un program Dan Dediu/Francesco Tristano/Jorg Widman, cu o inedită lucrare experimentală a tânărului compozitor român Constantin Basica. Deși s-a cântat la Auditorium, mi-a mai plăcut mult și I Eat the Sun and Drink the Rain de Sven Helbig pentru cor și live electronic, lucrare scrisă în 2016.
La Recitaluri și concerte camerale muzica a transgresat granițele genurilor, am avut recital solo, duo, lucrări pentru formații camerale și concerte cu orchestra, oratoriu, ba chiar și operă în concert, dar asta nu e un impediment pentru cei care iubesc arta sunetelor. Sala Ateneului Român a fost, mai întodeauna, neîncăpătoare la concertele acestui ciclu de după-amiază care a avut de toate pentru toți. Sala Auditorium, cea mai matinală din festival, cu o acustică destul de ok pentru cameral, a avut momentele ei de glorie în atmosfera intimistă a muzicii de cameră, dar și a câtorva creații de secol XXI - e destul de greu să mergi la un recital de la ora 11.00, după un concert la Ateneu până spre 2.00 dimineața. Per ansamblu, mai puțină muzică de cameră ca la edițiile precedente, puțin recital solo, puțin duo, foarte puțin trio și deloc cvartet, a fost o componentă oarecum sacrificată această ediție pentru cei îndrăgostiți de așa ceva, în dauna unor soliști și formații extraordinare, cu orchestre de cameră (Scala și Pelleas) cu orchestre mari - câteva modeste, cu lucrări de epoci și genuri diferite, cu uneori partituri contemporane românești la concerte star ale repertoriului romantic în același concert. Din nou, mult Enescu dar și Ceaikovski, Bartók cu, între altele, „Castelul Prințului Barbă-Albastră”, Weinberg cu Kremerata, Wagner cu Sir Bryn Terfel, dar și recitalul latino al lui Rolando Villazón pe lângă memorabilele vocale Diana Damrau și Joyce DiDonato dar și Poulenc/ „La voix humaine” și Honneger / „Jeanne d'Arc au bûcher”, cu Marion Cotillard pe care a vrut s-o vadă tot Bucureștiul. Aici, în acest program aglomerat și stilistic multi-conglomerat, s–a văzut cel mai bine cât de mult îi lipsește Bucureștiului o sală bună și încăpătoare de concerte, o sală cu acustică bună pentru muzică și locuri multe, așa cum au cerut numele mari prezente în festival, de la Sir Lawrence Foster, la Zubin Mehta, până la muzicienii autohtoni, dar despre care ministrul actual al culturii ne-a spus că e imposibil de construit! Printre favoritele mele, (am pierdut-o pe Joyce DiDonato!) recitalul de pian solo Gerhard Oppitz, duo-ul Diana Damrau/Xavier de Maistre și superbul recital al violonistei Julia Fischer.
Concertele de la miezul nopții și-au pierdut în această ediție nominațiunea strict barocă, devenind un ciclu receptacul al muzicilor rare, cu partituri de la Renaștere, Clasicism și până la crossover, cu ansamblul celor 12 violonceliști ai Filarmonicii din Berlin.
A fost și locul în care s-au regăsit și premierele extraordinare ale unor rarități absolute: Gluck (Ifigenia în Taurida și Orfeu și Euridice, cu Orchestra The Age of Enlightenment), Beethoven (Leonora și Missa Solemnis cu Orchestra Barocă din Freiburg și Zurcher-Sing Akademie) și Vivaldi (Il Giustino cu Accademia Bizantina și Ottavio Dantone). Barocul a însemnat Handel, mult Handel, prea mult Handel, aș fi dat orice pentru un Bach în locul oricărei opere în concert scrise de Georg Friederich. Pentru mine, cele mai bune by midnight au fost Il Giustino, cu Accademia Bizantina și Ottavio Dantone, cu minunata Delphine Galou, și Missa Solemnis beethoveniană, cu Freiburgul dirijat de René Jacobs și extraordinarul cor elvețian din Zurich.
Artiști invitați. Ca de obicei, un panel interpretativ impresionant, de la superstaruri mondiale la orchestre de top, de la nume în ascensiune și excelente ansambluri românești, până la prezențe inexplicabile și câteva foste glorii a căror stea începe inevitabil să apună, dar pe care dragostea fanilor a făcut-o să strălucească din nou.
Yuja Wang, Evgheny Kissin, Nelson Freire, Julia Fischer, Elisabeth Leonskaja, Vadim Repin, Maxim Vengerov, Joyce DiDonato, Diana Damrau, Sir Bryn Terfel, Leif Ove Andsnes, Ray Chen, Gerhard Oppitz, David Grimal, Denis Kozhukin, alături de românii Cristian Mandeal, Cristian Măcelaru, Alexandra Dăriescu, Alexandra Silocea, Horia Andreescu, Christian Badea, Ion Marin și Gabriel Bebeșelea, cu orchestre din prim planul scenelor internaționale ca Berliner Philarmoniker, Royal Concertgebouw, London Symphony Orchestra, Maggio Musicale Fiorentino, Sankt Petersburg, sau Capela de Stat din Dresda conduse de nume emblematice ca Kirill Petrenko, Myung-Whun Chung, Vasily Petrenko, sau Gianandrea Noseda. O notă meritorie pentru orchestrele din capitală, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” și mai ales corul ei, condus de Iosif Ion Prunner, Orchestra și Corul Radio cu elogii corului de copii, a orchestrelor din țară care au prezentat dificile concerte contemporane , unul acasă, unul la București : Sibiu, Iași, Cluj, Timișoara, Bacău. Nume mari și în ciclul contemporan, interpreți specializați în muzica secolului XX și XXI, dar și superbe ansambluri baroce: The Age of Enlightment, Accademia Bizantina, Les Talens Lyriques, Orchestra Barocă din Freiburg și Armonia Atenea, cu soliști staruri ca Max Emmanuel Cencic, Vivica Genaux, Iestyn Davies, Roberta Mameli, Sandrine Piau și Ruxandra Donose.
Multe orchestre și nume rusești în festival, e cumva explicabilă aria de influență a directorului artistic al acestei ediții, sunt nume de soliști și dirijori și chiar staruri care activează de mulți ani în străinătate, orchestre din Rusia în bune relații cu Vladimir Jurowski. Nimic de reproșat, ba chiar o reverență amplă pentru dirijorul și directorul artistic al ediției 2019 din festival. Cred totuși, că la afluența rusească nu sunt singurul care ar fi apreciat măcar o singură orchestra americană din „top five”, pentru sonoritate și un balans geopolitic muzical.
La final, cuvintele lui Yehudi Menuhin, un fragment dintr-o declarație dată după prima ediție a Festivalului Enescu, în 1958: „E un lucru rar și înălțător să vezi cum un popor întreg îl omagiază din toată inima pe omul cel mai nobil și mai modest, unul dintre cele mai sublime spirite ale propriei națiuni. În persoana lui Enescu erau reunite generozitatea, dragostea, toleranța”.