Pianistul german Martin Oppitz în recital la Ateneul Român
Puținele recitaluri solo din această ediție a Festivalului Enescu, ancorată mai mult în tumult simfonic, premiere lirice și muzică contemporană, m-au făcut să aștept cu mare nerăbdare recitalul pianistului Gerhard Oppitz, prezent în festival cu un program Beethoven-Enescu-Schubert, trei capodopere absolute ale repertoriului pianistic international. Asta după ce germanul a mai cântat săptămîna trecută, pe 15 septembrie, într-un duo cameral cu violonistul David Zhu un program Beethoven-Enescu-Strauss-Szymanowski la sala Auditorium. Îl așteptam pe Oppitz mai ales pentru sonata de Franz Schubert. Anul trecut a înregistrat o remarcabilă integrală Schubert în 12 volume la casa de discuri Haenssler Classic, pe care am ascultat-o cu mare plăcere. În materie de clasico-romantici germani, pentru mine aceste versiuni sunt cele mai aproape de ”adevărul”artei interpretative, pianiștii din zona germanofonă, mai noi sau mai vechi, sunt favoriții mei. Da, sunt un traditionalist, mai ales în Beethoven și Schubert, am ascultat prea mulți revoluționari înfierbântați, tot mai mulți în ultima vreme. Fazil Say e extraordinar, de acord, dar atunci când își cântă compozițiile-i proprii. Departe de revelațiile furtunoase ale pianisticii moderne, întreținute mai ales de marile case de discuri, Oppitz este profesor din 1981 la Hochschule für Musik und Theater München, cel mai tînăr profesor al instituției muzicale unde predă și astăzi și un concertist discret cu propria glorie care nu își promovează cu fanafara rarele-i dar constistentele aparițiile sau înregistrări. Specialist în muzica germană, în special în Beethoven, Brahms și Schumann, un îndrăgostit de Liszt și Schubert, Gerhard Oppitz este și pilot de avion cu brevet, un pasionat înveterat al zborului.
Recitalul începe cu Sonata beethoveniană Nr.17 op.31 nr.2 în re minor, supranumită ”Der Sturm” , încă de la primele note ”furtuna” e interioară, cele 6 măsuri introductive, un Largo arpeggiato ascendent pe acordul dominant mi-l dezvăluie pe Oppitz ca reprezentanul ideal al bunei tradiții germane. Interpretul e un munte de calm, a așteptat cu răbdare ca toată lumea să-și ia locul în sala Ateneului, ca foșnetele și scârțâielile să se potolească și liniștea să inunde sala. Allegro-ul frenetic juxtapus introducerii e mirific, bine măsurat, fără patimă, la repriză îmi e și mai clar că pasajele forte sunt floare la ureche pentru experimentatul muzician, pentru el viziunea întregului, concentrată în fiecare motiv compus de Beethoven, e mai importantă decît detaliul. E o apropiere filosofică, dacă acceptăm termenul și faptul că muzica e mai mare decât orice filosofie, vorba înțelepților. Oppitz nu e un pianist din secta trăiristă a emotivilor, care să se schimonosească și plângă pe pian, abia dacă i se mișcă vreun mușchi la pasajele de relaxare, cadența finală, luminoasă a primei părți aduce în sfârșit un zâmbet calm și liniștit. Adadgio-ul median e olimpian, toată forța interioară a pianistului e concentrată în frazele limpide. E o bucurie să-l ascult, din păcate telefoanele sună în continuare la Ateneu, muzicienii pot să treacă peste asta dar toată starea, și a lor și a noastră, se năruie și se preface în țăndări la soneriile brutale ce taie plasma sonoră țesută de cei din scenă. Finalul Allegro e așezat, mult mai așezat decât de obicei, această mișcare de sonata e celebră astăzi, dar Oppitz nu se grăbește, interpretarea lui e un fluid, da unul impecabil, da, fără multă impetuozitate, da, puțin previzibilă, cu însă o magnetică liniște interioară, care pe mine mă cucerește definitiv. Acesta e ”stilul” pianistic moștenit de la marele său profesor Wilhelm Kempff, filiera e pentru mine mai mult decât vizibilă. Oppitz, ”marele maestru tăcut din Munchen” cum îi spun ziarele germane, a învățat să filozofia cântatului la pian de la Kempff, profesor care i-a devenit mentor, relație care a sfârșit într-o prietenie fără rest. Arta filozofării la pian va fi transparent de vizibilă și în marea sonată schubertiană Nr.31, D 960, scrisă în 1828, chiar anul morții compozitorului. Pînă acolo Suita a II-a op 10 enesciană, o minunată fuziune între neoromantism, impresionism și folclor românesc, cea mai cunoscută partitură enesciană pentru pian, cu cele 4 părți: Toccata, Sarabande, Pavane și Bourré, scrise între 1901 – 1903. Dar Oppitz nu e pentru mine foarte impresionant în muzica enesciană – va fi singura lucrare cântată cu partitură de altfel, mai mult o lectură prietenoasă a muzicii lui George Enescu, cu pedală și o emfază destul de artificioasă, fără tandrețea intrinsecă atât de necesară acestei muzici. El e un bun cunoscător și al repertoriului modern, cu precădere Bartók, Messiaen, Webern, Șostakovici și Alban Berg, dar Enescu nu e nici unul dintre cei de sus, așteptam cu totul altceva, dar, cine știe, cu ocazia asta opusul enescian va intra în repertoriul acestui mare pianist. După pauză – ce greu reintră toată lumea în sală - ne întâlnim cu proximitatea morții, în Sonata nr. 21 în Si B Major D 960 de Franz Schubert, iar Oppitz ne face să simim asta de la prima frază: o pauză, lungă, interminabilă, după misteriosul tril al basului mâinii stângi. Tema sublimă se va încheia cu același îndepărtat tril, pianistul are o detașare și o liniște inumană. E o seninătate imposibilă în acceptarea pe care Oppitz o imprimă acestei muzici limpide, inocente și suave fără urmă de patetism. Mă emoționează. Andante sostenuto, partea a doua, una dintre cele mai frumoase teme din creația schubertiană pentru pian are un optimism grav și nobil, n același timp oarecum resemnat, în mâinile profesorului german. Poate mai e totuși timp pentru revenire, pentru viață, pentru fericire, spune muzica lui Schubert, concentrată în figurile recurente din linia basului ritmic punctat, cu melodia de o frumusețe eluzivă din registrul înalt, de o frumusețe unică. Scherzo e fulgurant și cântat cu o delicatețe liniștită, aproape ingenuuă, de pianist. Această sonată, o trilogie de sonate în fapt, dacă ne gândim că pentru Schubert D958, 959 și acest Si b Major final D 960 au însemnat trilogia finală închinată pianului, se va sfârși cu un rondo Allegro ma non troppo fără urmă de nor. Schumann a comentat undeva: ”viața lui Schubert se încheie vesel și fără griji, lăsându-ne să ne gândim că e gata pentru o nouă zi de muncă”. Dar istoria notează altceva: Schubert și-a cântat ultimele sonate la o serată a unor prieteni la sfârșitul lui septembrie 1828. Moare subit și misterios doar două luni mai târziu, pe 19 noiembrie. Oppitz își încheie recitalul senin și grațios, perfect fără urmă de nor. Aplauze înflăcarate, bisul e Andante teneramente un Brahms, cum am bănuit: Intermezzo în La Major op.118 nr.2. Minunat!
Aplauze pentru Martin Oppitz la finalul recitalului Beethoven-Enescu-Schubert de la Ateneul Român
Un foarte scurt post-scriptum despre Simfonia a III-a de Enescu pe care am așteptat-o cu ceva emoții după prima seară a italienilor. M-am înșelat amarnic. Dacă la două Ceaikovski 5 am rezistat cu greu anul acesta, aș putea oricând să reascult chiar de 2-3 ori această versiune a Simfoniei a III-a de George Ebescu, cu florentinii! Fabio Luisi a dat cu Maggio Fiorentino o versiune incadescentă capodoperei enesciene, o interpretarea fabuloasă, cu căldură meridională față de versiune altfel al lui Jurowski, mai tehnică și mai cerebrală, o interpretare lucrată în filigran pînă la cele mai mici detalii, cu o frumusețe sonoră de adevărată bijuterie, crescendo-uri vulcanice și o trăire superbă a orchestrei. Din nou minunat corul, felicitări din toată inima, aici trebuie să amintesc neapărat că aseară concertmaestru a fost o violonistă originară din Iași, iar în cor sunt încă două romance, Thalida Fogarasi și Mirabela Iușcă-Castillo Osuna, cu care am avut onoarea să fiu coleg la Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iași – felicitări doamnelor. Bravi tutti! Felicitări și mulțumiri Maggio Fiorentino !
Orchestra și Corul Maggio Musicale Fiorentino în Simfonia a II-a de George Enescu
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu