Poeta, prozatoarea și eseista Simona Popescu spune că „scrie cărți inclasificabile.” A scris un poem-fluviu care pare o operă dramatică (sau poate un roman?), a scris un roman care nu are narațiune, scrie acum un alt roman epistolar (sau poate e vorba despre poeme în proză?) din care a citit și în fața publicului din Brno în a cincea seară a Festivalului Lecturii de Autor unde invitată de onoare este România. Literatura ei este o formă de hermeneutică autobiografică.
Este bucureșteană prin adopție însă a rămas legată de anii tinereții brașovene. Vorbește cu căldură și emoționată despre „grupul de la Brașov”, cei câțiva (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea) alături de care a și semnat în 1991 un volum de versuri (Pauza de respirație). Nu-i vine să creadă că băieții aceia „și, acolo, o fată, vorbind despre literatura lumii și citind ca niște nebunii” au ajuns să scrie cărți și să se scrie cărți despre ei, că s-au maturizat, că vremurile au trecut, că membrii grupului au ajuns universitari, că Andrei Bodiu (1965-2014) a creat o instituție, Facultatea de litere de la Brașov, și un curs de creative writing, că despre Marius Oprea au ajuns să se scrie cărți și să se facă filme. Își reamintește cu nostalgie acele vremuri. Maeștrii lor, Alexandru Mușină și Gheorghe Crăciun, s-au stins „mult prea tineri, e de neimaginat cât de repede au plecat. Și ce multe ar fi avut de spus, ce multe ar mai fi avut de scris și ce putere aveau oamenii ăștia.” A fost un șoc dispariția lor. Continuă să le fie foarte recunoscătoare. „Dacă nu ar fi fost prietenia cu cei trei băieți, Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu, nu cred că aș mai fi scris. Ne încurajam unii pe alții și asta e foarte important în tinerețe. Și i-am avut alături pe exigenții Sandu Mușina și Gheorghe Crăciun, care ne-au dat mari speranțe că s-ar putea alege ceva de capul nostru.” N-o făceau cu indulgența unor părinți delăsători, nu! „Nu așa, vă dăm nas și atât. Faceți ceva, demonstrați de ce sunteți capabili și vă susținem.”
Erau vremuri grele și haotice pentru poezie. O făceai mai degrabă ca soldatul, din datorie sau pentru tine. După 2000, în schimb, e altceva. Peisajul s-a schimbat, vremea a început să nu mai fie așa potrivnică. Sunt festivaluri multe de poezie, unele chiar bune „Acum e foarte vizibilă poezia. Sunt foarte multe evenimente: lecturi pe acoperișul nu știu cărei case, în grădină la Muzeul literaturii. Chiar eu am făcut un festival care ar fi ajuns la ediția a patra, dar nu mai sunt bani. Festivalul internațional Gellu Naum, mergea foarte bine dar nefiind bani, anul acesta am renunțat. Poate anul viitor.” Vrea însă să invite pe 1 august, în grădina Kretzulescu câțiva poeți pe 1 august să citească din opera lor. Va fi plăcut, spune ea, poate chiar mai plăcut ca la Festival. Poate pentru că se vor simți mai între ei. Mai puțin formalism. Ca în studenție.
Traducătoarea Jitka Lukešová și scriitoarea Simona Popescu, în fața publicului din Brno
Are acum cursuri de creative writing la Universitatea din București. Are o relație foarte bună cu studenții. Îi sunt foarte apropiați. Face lucruri interesante, „care mă interesează, înainte de toate, pe mine. De pildă, ultimul proiect a fost realizat împreună cu UN Arte.” A fost un proiect metaliterar în care au fost realizate douăzeci și cinci de videopoeme. „Proiectul s-a numit Videopoezia și sunt cumva mândră de povestea asta. S-a mai făcut, sporadic, așa, în alte părți s-a mai făcut, nu la noi, dar sunt mândră că am lansat această formă de exprimare.” Nu se teme, lucrurile se îndreaptă și în România. „La noi este acum OK să fii poet, vorbim acum de latura asta socială a problemei. Sunt mulți poeți tineri, din păcate din ce în ce mai puțini poeți mai vârstnici, pentru că ei pleacă dintre ei și-mi pare nespus de rău. Îmi pare rău că nu m-am dus să-l vizitez pe Mircea Ivănescu, să stau de vorbă cu el mai mult, îmi pare bine că m-am dus săptămânal să-i vizitez pe Ligia și pe Gellu Naum, regret că nu m-am dus mai des la Leonid Dimov...” Prieteni vârstnici, cândva modele. Dar vrea să fie ea însăși. Nu are rost să te compari cu altcineva pentru că „e ceva strivitor. Nu mai ai curajul să mai faci nimic. Așa, dacă-ți propui să fii doar tu însuți, eu însămi, e simplu... deși nu e simplu deloc, pe de altă parte, pentru că sunt o veșnic nemulțumită de mine de când mă știu pe lumea asta.”
Vorbește deschis, amănunțit despre sine. Nu o face din narcisism, uneori revine la idee, o rafinează, folosește limbajul, comunicarea ca metodă de cunoaștere de sine. Când vorbește cu tine simți că lucrează la o nouă carte. Că îi dă volum, consistență simbolică și o face cu încetul pentru a prinde în straturile de semnificații, ca într-un album de autoportrete, fiecare fotogramă, bine datată, chiar dacă invizibil altora. Lumea o îmbogățește. Lucrează mult la o carte. Ele cresc odată cu vârsta. Sunt organisme antropomorfe. Se nasc, cresc, uneori au cicatricele încercărilor prin care au trecut. Exuvii, de pildă, roman apărut în 1997 a avut o „biografie” de care Simona Popescu se miră și azi. Este o relatare a experiențelor scurgerii timpului, o minuțioasă analiză a adstraturilor din care este formată viața. Un bildungsroman. Crede că literatura are și rostul de a face o stratigrafie a existenței, o hartă a genomului semantic – cum se nasc semnele existenței, cum și ce capătă sensuri, încotro duc. Am întrebat-o, înșiruindu-i cele câteva volume de versuri apărute de-a lungul timpului (Xilofonul-1990, Juventus și alte poeme-1994, Noapte sau zi-1998, romanul Exuvii...) de care carte s-a legat mai mult, pe care i-a fost mai greu s-o scrie, pe care a scris-o mai ușor, „în general, care e cartea de care se simte cea mai atașată.” Nu mai simte greutatea cărților publicate. „Cartea la care am scris cel mai greu este cartea pe care sper s-o public la începutul anului viitor. ” A lucrat la ea din 2004 până acum, în iulie 2019. „Pe locul doi, Exuvii, am scris la ea șapte ani. Lucrări în verde, pledoaria mea pentru poezie, am scris la ea trei sau patru ani. Fiecare mă reprezintă, nu pot să aleg una anume. Sigur, într-un fel, îmi vine să spun, ultima carte scrisă mă reprezintă. Lucrez acum la două cărți. Una dintre ele este despre lume, despre ce înseamnă să fii estic și ce înseamnă să fii român. Pot fi niște capitole, dar cartea în sine este despre lume. Întoarcerea către lume, cu drag, și cu nostalgie, și cu prietenie. O altă carte pe care poate o s-o public chiar în toamnă, nu are încă titlu. A pornit de la un eseu pe care mi l-a cerut acum vreo zece ani cred, Vasile Ernu, despre formarea intelectualului român tânăr în comunism și mi s-a părut într-adevăr ceva care merită scris.” A scris, la vremea respectivă, vreo douăzeci de pagini, dar volumul din varii motive, nu a ieșit. A tot lucrat la el și, în ani, cartea a ajuns să aibă o sută de pagini. „Țin foarte mult la cărțile astea două. Cred că mă reprezintă cel mai bine pe mine de acum.” O fac și celelalte, desigur, dar sunt cumva niște marcaje biografice. „Cărțile pe care le-am scris acum sunt cărți scrise în mai mulți ani și au mai multe straturi de vârstă și asta cred eu că este un lucru al meu, cel puțin în literatura română, și anume, scrisul ăsta în straturi de timp. Lucrurile se schimbă și trebuie să revii la ele, pentru că nu doar interpretarea se schimbă.” Am vrut să știu ce înseamnă, până la urmă, să fii estic, mai precis ce înseamnă să fii poet în România. Să fii poet în România? Se miră ea. „Nu m-am gândit niciodată în termenii ăștia. E OK, în sensul că nu-mi pasă că sunt poet în România sau oriunde în altă parte. Eu sunt un om liber, am fost mereu un om liber și poezia mea este în totală libertate. Așa a fost de la începuturi, chiar și pe vremea lui Ceaușescu, știam că n-o să fiu publicată niciodată, deci n-aveam nicio problemă să negociez ceva. Scriam, realmente, pentru posteritate. Îmi imaginam că o să mor cu Ceaușescu, și cu Nicușor, și cu toți care urmau după el și că poate cândva, cineva ca mine, care să-mi semene, din altă epocă, o să descopere ce am scris și o să citească.” Trăim și acum, în România vremuri tulburi, mlăștinoase, îi spun eu însă ea e optimistă. ”Da, sunt vremuri mizerabile, dar ne apropiem de capătul tunelului.” O întreb dacă-și imaginează, ca Mîșkin, că frumusețea va salva lumea. „Da, creativitatea, inteligența, literatura, poezia... tot ce te face să te simți mai bun va salva lumea.”
Știe că însăși existența ei reprezintă o vârstă în Marea carte care se scrie așa cum cărțile ei sunt alcătuite din diversele sale vârste. Le-a spus celor prezenți la Festivalul de literatură din sala teatrului Husa na provázku că, probabil, cândva, romanul Exuvii își va pierde cititorii pentru că viața evoluează. La fel și limbajul poetic. Semnificațiile au propria lor existență. Poate cândva un amator de poezie va deschide volumul și va încerca să înțeleagă sensibilitatea de dincolo de pagină. Un editor generos i-a propus să adune toate poeziile într-un volum. Ea a început să-și citească versurile de care altminteri nu s-ar mai fi apropiat pentru că-i e teamă s-o facă. Stă acum cu creionul în mână să cizeleze ici colo poemele. Ele vor apărea în volum în ordine cronologică, așa cum au fost create. Încă nu s-au decis ce titlu să-i dea volumului. La Brno, Simona Popescu spune că înclină să-l numească Bildungspoesia, pentru că este, practic, romanul biografiei sale poetice.