Dacă vrei cu adevărat să scrii, spune Florin Lăzărescu, dacă ai o poveste de spus, îți găsești și timpul, și dispoziția, și energia s-o faci, spunea el, răspunzând unei întrebări puse de unul dintre cei prezenți la seara dedicată prozatorului ieșean la Festivalul Lecturii de autor de la Brno. Am stat de vorbă cu Florin Lăzărescu după această întâlnire.
Europa Liberă: Domnule Florin Lăzărescu, vorbiți cu căldură, scrieți cu căldură despre copilărie. Aveți nostalgia copilăriei?
Florin Lăzărescu: „Știu și eu, poate bucuria de a-mi reaminti. De a trăi acele clipe. Cred că mi-am păstrat din copilărie prospețimea de a vedea lumea și bucuria de a mă mira, de a vedea lucruri noi. Adică, încă mai văd lucruri care mă bucură, nu mi-am tocit simțurile, să zic așa.”
Europa Liberă ...și plăcerea povestitului..
Florin Lăzărescu: „Și plăcerea povestitului care, cum să spun, se rafinează în timp. Spusul poveștii e una, dar scrierea ei e forma cea mai rafinată a spusului. Și îmi place asta: să trec de la povestea brută, la o poveste care e gândită până în cele mai mici amănunte.”
Europa Liberă: Aveți un personaj simpatic, dacă n-ar fi tragic, se numește Evghenie, într-un roman apărut în 2013 – Amorțire – un personaj care e bolnav de toate bolile și de niciuna, de fapt. Întâlniți des personaje ca Evghenie în viața de toate zilele?
Florin Lăzărescu: „Eu însumi am avut o perioadă de depresie care a venit de niciunde. Și vorbind despre asta mi-am dat seama că e chiar o problemă, că foarte mulți oameni trec prin asta...poate că e, până la urmă, doar ipohondrie (râde) dar mi-a plăcut să analizez schimbarea asta în vârstă... Adică, n-ar fi fost interesant să spun povestea mea, că am trecut eu prin depresie. Am spus, schimb, o poveste universală, ce am auzit, povești spuse de unii, de alții. Am numit-o „amorțire” pentru că e starea aia de paralizie în care intri, deși nu ai niciun motiv real. Așa și am contrapus-o cu situația unui om care are o problemă reală. Cu o bătrână care are Alzheimer, are o problemă reală. Și sunt două tipuri de acțiuni acolo: adică ăsta care e criza de 40 de ani, cu depresia și ipohondria unuia dintre dintre personaje – un comportament până la urmă absurd, și stupid, și laș – și cel al femeii care luptă cu Alzheimerul, care are o problemă reală. Aia nu e imaginară. E o problemă pe care nu o poți trata prin gândire pozitivă. Până la urmă și asta e tot o formă de amorțire...adică și Alzheimer-ul și uitarea, adică intri, te blochezi.
Europa Liberă: Aveți o scenă antologică în roman când se sparge o conductă într-un subsol, îngheață apa. Odată cu ea, și rezerva de cărți și, printre cărțile pe care le scoate cu târnăcopul personajul principal, Evghenie, din subsolul acela este și ”Conjurația imbecililor”. Ați întâlnit această conjurație a imbecililor? Este o tramă pur și simplu romanescă sau...?
Florin Lăzărescu: „În primul rând, scena, deși pare incredibilă, într-adevăr am văzut-o – cărți desfăcute cu târnăcopul, fix povestea pe care am spus-o...dar într-un depozit de carte (râde) lucrez de foarte mulți ani cu cărțile – chiar am văzut-o efectiv, numai că, asta cu ”Conjurația imbecililor” am pus-o eu. Nu știu, mi s-a părut o imagine d-asta....chiar am văzut-o mari cărți prinse de gheață. Îmi aduc aminte acum, Dostoievski, de exemplu, operele lui desfăcute cu târnăcopul...Până la urmă, am vrut să scriu despre sentimentul acesta de vanitate al oamenilor, că a scrie o carte înseamnă ceva sau că, până la urmă, cărțile înseamnă ceva. Pentru că sunt momente în viața unui om când modul cum trăiești e mult mai important decât arta, decât literatura. Și am vrut, nu știu, să am o poveste despre asta. Diferite perspective, diferite personaje. Am încercat ca povestitor să înțeleg cum se întâmplă lucrurile astea. Mi-am pus problema, de exemplu, cu Alzheimerul, cum aș reacționa eu. Și, pur și simplu, nu mi-am pus-o intelectual. mi-am dat seama după ce a murit, că bunica mea a avut Alzheimer. Și am început să citesc cam tot ce s-a scris în România despre Alzheimer. Și pe urmă am vorbit cu oameni care au avut părinți sau bunici cu Alzheimer și m-a fascinat subiectul. Pentru că Alzheimerul nu e ce credem noi, nu e doar uitarea...nu, e o boală teribilă, cumplită, în mai multe stadii. Și, mi-am închipuit un personaj bolnav de ea, am vrut foarte mult să fie o femeie și mă bucur că multe femei mi-au spus că am intrat în mintea personajului respectiv.”
Europa Liberă: Sunt critici care au încercat să facă detectivistică pe romanul acesta, pe alte romane, și, în general, e un tic al criticilor de a căuta realitatea în literatură. Ce este realitate în, de pildă, viața literară din acest roman care este descrisă – cumva lateral – dar există...
Florin Lăzărescu: „Am avut cronici în care..., au fost unii care au scris toată cronica, două pagini de calculator – 10 000 de semne sau ceva de genul ăsta - despre o pagină din carte ...(râde) Cartea are 300 de pagini. Înseamnă că am atins niște nervi, niște răni acolo. Dar acela e un personaj. Mie mi se pare absolut naiv să fii critic literar și să confunzi un personaj cu autorul. Adică dacă, nu știu, dacă există un film cu un criminal notoriu, ucigaș în serie sau ceva în genul ăsta nu-l confunzi cu regizorul, nu crezi că regizorul ar vrea să facă asta. Mie mi s-a întâmplat asta. Să spună că eu gândesc în felul ăsta. Am un personaj, un individ cinic și l-am vrut cinic, evident că-s anumite lucruri pe care le-am gândit și eu, dar nu aia e gândirea mea, adică e doar o parte infimă. Și lucrurile alea pe care le-am spus, de pildă că literatura nu e negoț. Acum, dacă stăm să ne gândim și nu ne culcăm pe o ureche, putem vedea și diferența asta. Dau niște exemple ca să înțeleagă lumea care nu a citit cartea. Că literatura a ajuns o negustorie. Da. Că e foarte mult plastic în ceea ce se scrie astăzi, aditivi, totul e cu aditivi.”
Europa Liberă: Dar Evgheni este și un om care se ascunde în spatele unei cărți etern neterminate.
Florin Lăzărescu: „Da, da, da. Și există un scriitor cinic care spune lucrurile astea, el trăind continuu în starea aceasta. Nu neg, mă gândesc uneori la asta, dar nu-s eu, nu mă reprezintă pe mine, adică. Eu văd și latura frumoasă. folosesc doar o parte din ceea ce știu. Și, automat, atunci când scrii, folosești ceea ce știi, ceea ce vezi în jur, și ceea ce gândești. Dar nu înseamnă automat, cum spuneam, că așa s-a și petrecut. Scena aia cu cărțile am văzut-o, de pildă, dar nu am folosit-o exact cum s-a petrecut. Mi-a plăcut pentru că are o simbolistică a ei. Mi-a ieșit povestea asta pe care am citit-o în seara asta. Am spus o povestire, dar ceea ce mi-a declanșat nici n-am spus. Pare o poveste despre mama, cum a mers la un bâlci, a văzut o ursoaică sau ceva de genul ăsta. Scheletul narativ e adevărat, dar pe mine ce m-a fascinat și m-a făcut să scriu povestea e că mi-am dat seama că seamănă foarte mult cu o povestire din ”Dubliners” a lui Joyce. Și că e aceeași structură și același mod de a vedea lumea. Cu un băiețel care merge la un bâlci să cumpere... Adică, eu îmi gândesc foarte bine lucrurile. Și deși sunt minimaliste la suprafață, tot timpul mă folosesc pentru o simbolistică anume. Nu sunt, pur și simplu, un om care relatează ce vede în jur. Selectez ceea ce cred eu că poate să aibă relevanță pentru cel care citește.”
Europa Liberă: Cum ați ajuns la Radu Jude? Cum v-ați întâlnit cu Radu Jude?
Florin Lăzărescu: „Absolut întâmplător. Datorită literaturii. A fost un concurs de scenarii la HBO. Eu nu știam că o să scriu un scenariu, dar am participat, am adaptat „Lampa cu căciulă”, o povestire pe care am scris-o prin 1999, printre primele mele povestiri. Povestea a câștigat acolo și Radu m-a găsit efectiv pe net pentru că aveam o pagină de web. Mi-a găsit adresa, mi-a luat telefonul și a fost curios: Vreau să văd și eu scenariul ăla care a câștigat la HBO. Și cred că m-a sunat peste o jumătate de oră, o oră, după ce i-am dat scenariul pe e-mail și mi-a spus: Nu știu cu ce bani, dar o să facem filmul ăsta. Și eu nu prea credeam. Am luat-o așa, foarte... nu știam ce o să se întâmple. Și iată că a fost marele succes al lui Radu și al Adei Solomon. Primul mare succes ca producătoare. Așa, și am crescut, cumva, împreună. A fost o întâmplare fericită. ”
Europa Liberă: Și împreună ați ajuns la Aferim.
Florin Lăzărescu: „La Aferim și sper să ajungem la mai multe. ”
Europa Liberă: Mai aveți proiecte? Asta voiam să vă întreb.
Florin Lăzărescu: „Discuții. Ceva concret, nu. Sunt perioade și perioade. Acum Radu trece printr-o perioadă în care și-a schimbat foarte mult viziunea despre film, eu nu prea mai am timp cu festivalul FILIT de la Iași să merg. Și filmul... e foarte multă muncă de echipă. Și, dacă nu ai timp să stai mult să te întâlnești, să stai de vorbă, nu prea poți să faci mare lucru. Dar sunt absolut convins că vom mai lucra împreună. Cu Radu. Adică vom mai găsi o poveste, la care să găsim și timpul și povestea care să ne placă amândurora.”
Europa Liberă: Spuneați că nu prea aveți timp liber. Timp liber pentru a scrie. Cu ce vă umpleți timpul, până la urmă?
Florin Lăzărescu: „Păi, gândiți-vă, la Iași organizez un festival cu 300 de invitați. Un festival internațional.”
Europa Liberă: FILIT-ul, ca să spunem.
Florin Lăzărescu: „Da, vine Richard Ford anul ăsta. Un laureat Pulitzer din America. Scriitori celebri. Munca e enormă. Gândiți-vă că Muzeul Literaturii din Iași e organizatorul. Avem 2000 de metri pătrați de spațiu construiți în centrul orașului. Sunt 150 de evenimente în cinci zile. Toate astea înseamnă licitații publice, birocrație, în spatele organizării unui festival de asemenea anvergură, Asta e. Iar FILIT-ul (eu sunt șeful Departamentului de editură și publicații de la Muzeul Literaturii) e doar o parte din ce facem noi. Pentru că noi avem toate casele memoriale ale scriitorilor din Iași.”
Europa Liberă: Nu e frustrant pentru scriitorul din dvs?
Florin Lăzărescu: „Nu e. Nu aș face pentru că până la urmă nu mă obligă nimeni. Fac asta pentru că-mi place. Eu mă mai plâng, dar n-aș vrea să rămână sentimentul ăsta. Mi-o fac cu mâna mea. Nimeni nu mă obligă. Adică, îmi place foarte mult proiectul ăsta cu FILIT-ul și, probabil, în ziua în care voi avea mai multe povești scrise, am structura lor, tot timpul lucreaz pe structură, știu foarte bine ce vreau de la o poveste, probabil voi scrie. Adică voi găsi și timpul pentru povestea respectivă.”
Europa Liberă: Mulțumesc foarte mult.