Intelectualii nu se pot sustrage lumii în care le este dat să trăiască. Volens nolens, trebuie să ne pronunțăm, să luăm poziție, să decidem unde ne situăm în lupta cu forțele Răului. Cum scria cândva un filosof, „îndepărtarea de concret umilește”. Ceea ce doresc este să ilustrez faptul că Hannah Arendt nu se înșela când scria că „atunci când gândirea și acțiunea se despart, spațiul libertății este în primejdie”.
Nu este vorba de o tentativă de a evada din realitate, ci de un efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Între acestea, probleme legate de relația dintre scopuri și mijloace în acțiunea politică, modul în care ideologiile pot deveni forme de înregimentare mentală, abdicările unor intelectuali în raport cu cântecele de sirenă ale utopiilor radicale, fie ele de extremă dreapta sau stânga. Gândirea Hannei Arendt contează pentru că ea știut să vibreze la tensiuni morale sfâșietoare și nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Grație ei, înțelegem astăzi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum și pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei cărți de Peter Viereck, ca metapolitică nihilist-profetică. A fost vorba de ideocrații maniheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitală. Ambele ideologii născocesc și hiperbolizează maniacal existența unor pretinse conspirații diabolice: iudeo-plutocrația, iudeo-bolșevismul, sionismul, creștinismul, cosmopolitismul lipsit de rădăcini. Ambele sunt exclusiviste, narcisiste, demagogice și moralmente caduce. Ambele detestă trăirea firească în lume, încurajează cultul acțiunii și organizează ura ca forță socială.
Hannah Arendt a scris pe larg despre aceste lucruri, deopotrivă în cărțile ei și în corespondență. Reiau aici câteva din reflecțiile ei din lucrarea The Life of the Mind (Viața spiritului), în special cele legate de cazul Eichmann. Mă grăbesc să adaug că nu este nicicum intenția mea de a insista asupra unui totalitarism, neglijând ororile comise de „fratele geamăn”—o sintagmă introdusă cândva de scriitorul polonez, el însuși scăpat din lagărele staliniste, Gustaw Herling-Grudziński. De altfel, Vasili Grossman, în Panta Rhei (cartea tradusă la Humanitas), dar și în marele său roman, Viață și destin, nu se sfia să pună semnul echivalenței între cele două sisteme și ideologii criminale. Evident, nu a fost vorba de o identitate (Arendt avertizează împotriva unor simplificări abuzive), ci de o similitudine de scopuri și metode transformiste inspirate de cultul ideologiei, al Istoriei, al Partidului și al Liderului. Ambele sisteme au utilizat propaganda ca instrument de imbecilizare în masă, ambele s-au sprijinit pe omnipotenta poliție secretă. Ambele au comis crime împotriva umanității invocând o „morală superioară”, diferită de ceea ce numim simțul comun, acuzat a fi un simplu capriciu burghez, o prejudecată filistină. Ruptura cu moștenirile totalitare nu se poate realiza câtă vreme aceste lucruri sunt escamotate prin tăceri jenate și legende ce măsluiesc adevărul.
Eichmann a fost birocratul desăvârșit, tot astfel cum șeful poliției secrete staliniste, Ejov, era un cadrist perfect. În ambele cazuri, ne întâlnim cu fenomenul unei „superficialități manifeste” ce nu poate fi explicată doar prin abjecție, sadism ori carierism. Nu era vorba în cazul acestor birocrați ai omorului în masă de stupiditate, scrie Arendt, ci de absența gândirii. Evident, nu putem trăi tot timpul într-o stare de urgență morală. Ceea ce s-a petrecut însă în cazul Eichmann, ca și în cel al torționarilor securiști, a fost extincția dimensiunii morale: „Eichmann diferă de noi ceilalți prin faptul că nu cunoaște asemenea exigențe”. Ceea ce Soljenițîn a numit ingredientul ideologic explică această amoralitate.
Am predat de-a lungul anilor un curs despre comunism și fascism, unde, între altele, mă ocupam de chestiunea relației dintre marxism și moralitate. Am recitit de multe ori pamfletul lui Troțki, Morala lor și a noastră (1938). Rar mi-a fost dat să întâlnesc atâta aroganță mascată ca „punct de vedere de clasă”. Este vorba de partinitatea intrată în transă. Cel mai exasperant este disprețul total pentru „common sense”, deci pentru bunul-simț ca atare, acuzat a fi doar o penibilă prejudecată burgheză. Troțki recunoștea faptul că fără întemeiere religioasă (pe care el o respingea, firește), Binele și Răul sunt categorii maleabile, iar pragmatismul revoluționar poate desfide legea și morala. La polul opus, pentru Hannah Arendt, „cheia unei societăți este atitudinea ei față de lege”.