O ecuație favorabilă a vremii sau o privire mai atentă față de „bucuriile mici”, generată de pandemie? Cert este că mulți bucureșteni spun că magnoliile nu au mai înflorit demult în asemenea cascade. De două săptămâni, Bucureștiul se află sub un adevărat asalt. Și cum nu există asalt fără cartografierea teritoriului, „cineva” a întocmit și HARTA MAGNOLIILOR din București.
Enigmaticul personaj se numește Diana Robu și este Storyteller la HOSPICE Casa Speranței, fundație care se ocupă cu îngrijirea copiilor și adulților suferinzi de boli incurabile și care oferă servicii specializate pentru ei și familiile lor.
S-a născut la Câmpulung Moldovenesc și a venit în București să studieze jurnalismul. Prin proiectul ei a reușit să cunoască orașul mai bine decât mulți dintre prietenii ei bucureșteni get-beget. Se declară fascinată de arhitectura veche a orașului și de frumusețea colțurilor ascunse din oraș.
1. Cum ți-a venit ideea de a face o hartă a magnoliilor din București?
Anul trecut, în perioada de carantină, mi-am petrecut o mare parte din timp pe balcon, de unde am urmărit tramvaiul 1 la dus și tramvaiul 10 la întoarcere. Aș fi vrut să văd mai multă verdeață, să petrec mai mult timp în natură. Prietena mea cea mai bună mi-a promis că primăvara viitoare ne vom plimba pe toate străduțele din București și mă va duce la Câmpina să văd cea mai veche magnolie din țară, despre care se spune că ar avea 130 de ani.
Magnolii înflorite în București în cartierul Aviatorilor, nu departe de Piața Victoriei.
Anul acesta mi-am dorit să mă bucur mai mult de primăvară și să recuperez timpul pierdut anul trecut. Inițial mi-am făcut o hartă online în care am pus niște pinuri-reper pentru mine, pentru a merge la țintă, pentru că mă orientez foarte greu în spațiu, hartă pe care le-am dat-o și prietenilor mei.
La început am vizitat magnoliile foarte cunoscute, ca de exemplu cea de pe strada Mahatma Ghandi, care este foarte mare sau cea de pe strada Barbu Delavrancea, unde este cel mai frumos balcon din București și unde am stat de vorbă cu proprietarii, pentru că îmi imaginam cum este să stai dimineața în acel balcon și să îți bei cafeaua. Proprietarii casei nu își beau cafeaua în acel balcon pentru că este foarte mic, însă priveliștea magnoliei este minunată.
După ce am văzut magnoliile cunoscute și le-am pus pe hartă, m-am pierdut pe străduțe, unde am descoperit o mulțime de alte magnolii. După primele 10 – 20 de magnolii nu m-am putut opri și am decis că trebuie să le pun pe hartă. Am găsit atât de multe, încât am fost nevoită să construiesc un sistem de identificare a lor și am început să le fotografiez și să îmi notez adresele, pentru a avea niște puncte de reper. Este imposibil să le găsești pe toate.
2. De ce ai ales magnoliile și nu alte flori?
Pentru că sunt foarte frumoase și te bucuri de florile lor pentru puțin timp. Au o durată scurtă de înflorire, sunt colorate, se văd frumos casele, porțile, balcoanele, am făcut o mulțime de fotografii prin ochiuri de gard. Aduc o pată de culoare în oraș, care parcă nu mai pare atât de gri. Față de alți copaci, mi-a plăcut ideea că sunt efemere.
La început am crezut că magnoliile sunt rare, însă după ce am început să le descopăr mi-am dat seama că fiecare cotlon al Bucureștiului este plin de ele. Am găsit în Berceni, unde mi-a fost greu să ajung, dar aflasem că este o magnolie galbenă, despre care credeam că este rară, însă am desoperit și altele în cartierul Tei, Piața 1 Mai, Cotroceni, Panduri, Vatra Luminoasă. Sunt multe lucruri frumoase în jurul nostru, un frumos care durează puțin, la care nu suntem mereu atenți.
Diana Robu, storyteller la Hospice Casa Speranței, a realizat prima hartă a magnoliilor din București.
3. Care sunt cele mai cunoscute magnolii și de ce sunt cunoscute?
Sunt cunoscute în sensul că în weekend este un adevărat pelerinaj la ele, stă lumea la coadă să le fotografieze, iar una dintre ele este cea de pe strada Mahatma Ghandi. O alta este cea despre care am pomenit deja, cea de pe Barbu Delavrancea, care este o Magnolia Yulan și este arbore ocrotit. Cartierul Cotroceni este cunoscut pentru magnoliile sale, dar sunt și străzi în cartierul Dristor, ca de exemplu Diligenței, Cerceluș și Levănțica, pline de magnolii. Magnolia mea preferată am găsit-o tot în zona aceasta, printre blocuri vechi și dărăpănate, o magnolie înaltă dar cu puține flori, care abia îmboboceau, dar care aduceau culoare blocurilor gri. Sunt oameni care plantează magnolii în grădinile blocurilor, pentru a înfrumuseța peisajul mohorât și asta mi-a plăcut foarte mult.
Magnolie albă, zona Aviatorilor-Dorobanți.
Magnolia din curtea grădiniței 133, de pe strada Dragoș Vodă a fost prima la care am mers, pentru că se spune că ar fi cea mai „bătrână” magnolie din București, plantată de un farmacist austriac în perioada interbelică. Pentru că nu am putut inițial să intru în curtea grădiniței să o văd, am scris conducerii și le-am cerut permisiunea să intru. Îngrijitoarea grădiniței mi-a povestit că anul trecut magnolia a fost afectată de o furtună, iar a doua zi, toată lumea, inclusiv copiii, au plans când i-au văzut crengile rupte.
Mai este o magnolie frumoasă pe strada Haga, care se numește „Heaven Scent” și mi-a plăcut foarte mult denumirea poetică, „Parfum de rai”, iar lângă ea mai este una micuță, amândouă fiind plantate de proprietara curții în care se află în zilele în care s-au născut nepoții săi.
În Vatra Luminoasă se pare că este cea mai veche „Magnolia Stellata”, un arbore uriaș.
Zilele trecute mă plimbam prin zona 1 Mai și fotografiam o magnolie micuță, când a venit un domn îmbrăcat ca Charlie Chaplin cu baston și joben scorojit, care m-a invitat să intru în magazinul lui de antichități de pe strada Clucerului. Mi-a povestit că nu a închis deloc magazinul în această perioadă, chiar dacă nu i-a trecut nimeni pragul, dar că preferă să stea la anticariat și să vorbească cu pictorii și cu artiștii lui sau cu pisica Mița.
Am decoperit Parcul Morarilor, în care există o grădină de magnolii, unde sunt zeci de copaci dispuși pe două sau trei rânduri. Zona din jurul parcului este de blocuri, care nu arată foarte bine, dar cred că de la ferestre se văd foarte frumos magnoliile.
4. Când ai început să faci publică povestea cu magnoliile?
Pe 2 aprilie. Pe 1 aprilie am făcut harta și pe 2 aprilie am început să postez despre asta. Am avut un feedback foarte bun, foarte mulți oameni m-au copleșit cu mesaje, m-au rugat să identific anumite magnolii din poze sau mi-au spus să pun pin-uri pe hartă cu magnoliile identificate de ei. Pentru mine este greu să merg pe toate străduțele din București și să descopăr magnolii, pentru că nu am mașină și trebuie să parcurg orașul pe jos. Mă uitam ieri că până acum am făcut 162 de kilometri, am mers foarte mult, dar mă simt foarte bine.
Andreea Tănase, fotograf, la vânătoare de magnolii pe baza hărții realizate de povestitoarea Diana Robu de la Hospice Casa Speranței
Mi-a scris zilele trecute Iulian, un tânăr care locuiește în Dămăroaia, ca să-mi spună că a observat că nu am ajuns acolo și că se oferă să-mi fie reprezentantul oficial în Dămăroaia. S-a plimbat prin Dămăroaia cu bicicleta și mi-a trimis fotografii cu magnolii și adresele la care sunt și le-am adăugat pe hartă. Din Vatra Luminoasă am primit de la Răzvan adrese și fotografii, iar ulterior m-am dus și le-am identificat și am descoperit un cartier fabulos. Altcineva mi-a vorbit despre rețeta de magnolii murate, care se face din petale, oțet și zahar brun și pe care vreau să o încerc.
În urma mesajelor primite am făcut o hartă separată cu locurile în care vreau să ajung, sugerate de cei care mă urmăresc.
Mi-a plăcut foarte mult deschiderea oamenilor față de mine și inițiativa mea, și-au deschis porțile și m-au primit în curțile lor cu bucurie și dorința de a-mi împărtăși poveștile personale.
5. Cum ai făcut harta?
Am intrat pe Google, am căutat cum să personalizez o hartă și am descoperit că este foarte simplu: pui adresa, pui pin-ul, iar apoi poți adăuga fotografii. M-a ajutat și prietenul meu, care a luat domeniul cu harta magnoliilor și m-a încurajat să fac o pagină în care să spun poveștile, dar de care mă voi ocupa după ce trece sezonul lor, pentru că acum vreau să mă mai bucur de ele.
6. Cum vrei să evolueze proiectul tău?
Inițial am creat harta pentru mine și grupul meu de prieteni, însă ulterior m-am gândit că mi-ar fi plăcut să am acces la începutul primăverii la o astfel de hartă. Nu se vrea a fi o hartă exhaustivă a magnoliilor din București. Sunt puncte de reper, nu am cum să iau toate străduțele la picior, însă până ajungi la magnolia însemnată, e posibil să mai gasești încă cinci care nu sunt pe hartă. Îmi doresc să ajung la 300 de magnolii identificate până se termină sezonul lor.
Magnolie galbenă (Yellow Bird) în cartierul Vatra Luminoasă din București.
Anul viitor îmi imaginez ca voi lua din nou la picior străzile să văd ce mai adăug pe hartă, să descopăr cum s-a schimbat peisajul, casele, ce alte magnolii au mai apărut. Mi se pare interesant în locurile unde sunt magnoliile vechi, că de-a lungul timpului s-au schimbat proprietarii și fiecare a avut grijă de ele cât de bine a putut. Până anul viitor mai avem una două săptămâni la dispoziție și m-aș bucura ca oamenii să iasă la plimbare nu neapărat pentru magnolii, ci pentru un pic de aer, pentru străduțele care sunt foarte frumoase, pentru arhitectura caselor, pentru a descoperi Bucureștiul care este frumos în perioada asta, pentru oamenii pe care îi întâlnești.
7. Ai fost jurnalistă, acum lucrezi la Hospice Casa Speranței ca storyteller, care este povestea ta?
Am lucrat mulți ani în presă, dar am lăsat în urmă jurnalismul pentru un job la Bruxelles, unde am făcut social media pentru Parlamentul European. După șase luni de muncă acolo mi-am dat seama că îmi lipsesc foarte mult poveștile, iar mediul rigid de acolo nu mi se potrivea. Din toamna anului 2017 am început să lucrez la Hospice – Casa Speranței, unde fac parte din echipa de comunicare și scriu poveștile pacienților, ale rudelor acestora și ale oamenilor care îi îngrijesc. Am încercat să avem o comunicare autentică, pentru că una este să transmiți sec niște statistici și alta este să spui poveștile oamenilor, să prezinți partea umană.
Mirela Nemțanu, CEO Hospice, și una din pacientele de la Hospice Casa Speranței.
În martie 2018 am vrut să facem o campanie pentru doamnele, pacientele din centrul nostru, am vrut să le dăm o voce, pentru că ele știu cel mai bine să își spună poveștile. Au scris scrisori în perioada 1 – 8 martie, publicate pe site-ul nostru și pe pagina de Facebook, începând toate cu „Dragă cancer” și continuând cu abilitățile lor: „nu tu mă definești”, „eu fac cele mai bune plăcinte”, „eu sunt bunică”. Nu sunt doar paciente în vârstă, o boală incurabilă poate lovi pe oricine.
Cancerul nu ține cont nici de vârstă, nici de statut social. Am numit această campanie „Eroinele”, iar acum ele se recomandă ca fiind eroine. Ulterior au participat la Maratonul Bucureștiului ca echipa „Eroinele”, la edițiile din 2018 și 2019. Una dintre paciente, o doamnă care locuiește lângă Târgoviște, mi-a povestit că uneori poartă tricoul de la maraton pe care scrie „Eroină”, iar oamenii o opresc să o întrebe de ce scrie eroină pe tricoul ei, iar ea le răspunde că este eroină pentru că a învins cancerul. Sunt și alte povești impresionante, ca de exemplu ale copiilor cu distrofie musculară sau tetrapareze spastice și care scriu sau desenează cu degetele de la picioare sau alții care folosesc nasul pe ecranul tabletei. Toți acești oameni, maturi sau copii, sunt o oază de optimism și o lecție de viață pentru noi toți.
Persoane în scaun cu rotile în timpul unui proiect al Hospice Casa Speranței - maratonul.
Încercăm să vorbim despre toate lucrurile astea într-o manieră umană, poate că nu vrea toată lumea să afle despre cancere și boli incurabile, despre durere și suferință prin care nimeni n-ar trebui să treacă, dar ele există. De exemplu, datele oficiale arătau, în anul 2013, că unul din patru români cunoaște pe cineva bolnav de cancer. Realitatea asta există și trebuie să vorbim despre ea, dacă le ascundem sub preș, nu înseamnă că nu sunt acolo.
8. Cum au reacționat colegii tăi și pacienții la povestea ta cu magnoliile?
Îmi scriu tot timpul pe Facebook și îmi cer sfaturi, de unde pot cumpăra magnolii, cum trebuie îngrijite, îmi trimit poze cu magnolii, e foarte drăguț. Până și șeful meu mi-a spus că este tot timpul atent la magnolii și când vede una, are tendința să oprească și să o fotografieze. O altă colegă m-a sunat într-o seară târziu să îmi spună de magnoliile de la Mănăstirea Radu Vodă și în special despre cea din curtea interioară, unde nu este permis accesul și care se pare că ar fi magnolia care înflorește prima în București.
Copacul Dorințelor, desen realizat de copii la Hospice Casa Speranței
9. Cum vă derulați acum activitatea la Hospice?
În primele luni de pandemie a fost foarte dificil, mai ales din punctul de vedere al comunicării, pentru că se vorbea numai despre virus. Fără a diminua realitatea pandemiei, trebuie să spun că există și alte lucruri, precum cancerul, care nu stă la distanță. În contextul acesta pacienții oncologici sunt foarte vulnerabili, unora li s-au amânat sau anulat tratamentele, cu toate că aceștia aveau nevoie de ajutor atunci, pentru că pentru ei mai târziu putea să însemne prea târziu.
A fost foarte greu le să spunem oamenilor, în tot răul ăsta care se întâmplă, că și cancerul există. Între timp s-au mai reglat lucrurile, dar pentru noi ca ONG a fost foarte greu pentru că sponsorizările au scăzut cu 90%, în condițiile în care serviciile destinate pacienților sunt gratuite, iar toate evenimentele de strângeri de fonduri pe care le aveam s-au anulat și am fost nevoiți să ne reorganizăm. A fost foarte importantă componenta de telemedicină, însă nu este același lucru. Pentru copii a fost foarte greu. Ei oricum se simt excluși, iar în perioada aceasta au fost izolați a doua oară.
10. Ce programe există pentru copii?
Am deschis în localitatea Adunații Copăceni într-un conac monument istoric, un centru socio-medical pentru copii, care este singurul din țară pentru segmentul acesta. Trebuie să menționez că în București și în jurul orașului există aproximativ 5 000 de copii care suferă de boli incurabile sau limitatoare de viață și care nu au niciun fel de sprijin.
Când într-o familie există un copil cu o boală incurabilă, toată atenția, inclusiv financiară a familiei se concentrează în jurul lui. Sunt boli atât de grave, încât copilul poate avea nevoie de atenție permanentă. Frații sau surorile acestor copii se simt marginalizați, iar atunci noi încercăm să îi aducem împreună în activitățile noastre, în tabere sau chiar la internarea copilului bolnav. Programele noastre sunt gândite și create pe două paliere, pentru bolnavi și pentru familiile lor, pentru că de multe ori se simt neputincioase și au nevoie de sprijin.
Copii jucându-se în cadrul unui proiect Hospice Casa Speranței.
Avem și o tabară a copiilor aparținători. Sunt copiii celor care au pierdut lupta cu boala. Au trecut prin cea mai dificilă experiență. Pentru aceștia, statul nu face nimic și nici nu se cunoaște numărul acestora. În timpul zilelor petrecute în tabere, se întâmplă ca seara să privească cerul și să aleagă stele despre care spun că acelea sunt rudele lor. Copiii aceștia au nevoie de sprijin, pentru că trec prin depresii grele, rămân în urmă la școală, nu știu cum să trăiască perioada de doliu...
În teorie, sprijinul acordat acestor copii este de trei ani, după decesul unui membru al familiei, dar uneori au nevoie de mai mult. Avem cazuri de copii aparținători care au trecut prin centrul nostru și care au simțit nevoia să ajute mai departe, prin implicare efectivă sau ocazională. De exemplu, este o tânără care din proprie inițiativă a scris scrisori copiilor din centrul nostru, în care le-a spus „ești puternic, nu ești singur, am trecut și eu prin asta, o să fie întotdeauna greu, pentru că dorul nu o să treacă niciodată, dar în timp mai trece un pic din durere”.
Taberele noastre sunt ludice, dar sunt supravegheate de psiholog, kinetoterapeut, de asistenți medicali și sunt un moment de normalitate pentru copii. Îi angrenăm în tot felul de jocuri, care sunt de fapt exerciții de mobilitate, însă ei nu își dau seama de asta, ei se joacă. Piesele de teatru sunt iar foarte importante, pentru că își pot crea alte identități. Astfel este mult mai ușor decât să le spui „hai să facem încă o terapie”, pe lângă celelalte pe care le fac deja.
Activitățile din tabere îi ajută și pe partea emoțională, pentru că simt nevoia să vorbească cu cineva, iar acest rol îi revine consilierului psihologic. Sprijinul social este la fel de important, iar pentru asta avem tabara de la mare, de la Eforie, unde mulți dintre copii ajung pentru prima oară. Pentru un copil cu o dizabilitate motorie, de exemplu, este un lucru extraordinar să simtă pentru prima data nisipul pe picioare sau valurile mării.