În martie, motoarele navei mele s-au oprit. Înainte, în spate, de jur împrejur, o întindere. Apă? Uscat? O întindere de necunoscute și de incertitudini. Probabil că cei mai mulți artiști și oamenii din artele spectacolului vom trăi într-o paranteză. Nu știu cît. Poate unul, poate că doi. Ar fi bine, cred, să înțelegem asta, să ne programăm ritmul vieții și al profesiunii pentru cît ar permite paranteza să ne desfășurăm. Ar fi bine să adaptăm ce se poate adapta, să facem ce știm că merge în aer liber. Să nu forțăm nota profesiunii și a vieții. Un stat democratic și european trebuie să-și apere cultura și educația. Chiar și dacă nu ar produce nimic o vreme. Construcția asta este făcută pentru ani în față. Teatrul formează spiritul și îi proiectează anvergura cu mult înainte. Un stat democratic și european trebuie să-și susțină artiștii. În principiu...
26 iulie 2020
M-am uitat pe pagina din agenda mea. În sfîrșit, nu era albă. ASTĂZI MERG LA TEATRU. Este scris cu litere mari, pe toată foaia.
„Jurnal de România 1989/ Jurnalul unei revoluții.”
Am văzut spectacolele regizoarei Carmen Lidia Vidu construite pe această formulă de teatru document, teatru documentar multimedia. „Jurnal de Sf.Gheorghe”, „Jurnal de Constanța”, „Jurnal de Timișoara”. Cel de la Timișoara mi s-a părut că are cea mai puternică și profundă variantă. Din toate punctele de vedere. Nuanțele confesiunilor, dimensiunea adîncimii mărturisirii – cheia acestei structuri de spectacol – asumarea acesteia, calitatea excepțională a interpretării, personajul multimedia elaborat, stratificat, proaspăt. Timișoara a fost un oraș special pentru că oamenii, istoria și poveștile lor i-au țesut coconul. La ediția din toamna trecută, „Jurnal de Timișoara” a fost foarte bine primit de public, dar și de oamenii de teatru care l-au văzut.
Așa a început o discuție cu Ion Caramitru despre munca regizoarei Carmen Vidu. După „Timișoara”. Deja, la sfîrșitul anului trecut, se știa distribuția și începeau discuțiile cu actorii la Teatrul Național din București pentru proiect. Pe urmă... pandemie. Tăcere. Au găsit resurse interioare și ideea de a face o construcție pentru spațiul deschis. Scena „Amfiteatru”, de pe acoperișul Teatrului. Cea mai frumoasă scenă în aer liber...
26 iulie 2020
Plec spre Teatrul Național cu mult înainte. Spectacolul începe la 21.30. Cînd coboară zdravăn întunericul peste oraș. Las mașina în parcare și fac cîțiva pași. Sus, sus, pe terasă se văd proiecții. 89. Libertate. Îi aud vocea lui Ceaușescu. Cobor privirea din cer. Sînt exact pe locul baricadei de la Universitate, din 21 decembrie. După treizeci de ani oare chiar mai interesează pe cineva? Toți s-au zbătut să îngroape dosare, mărturii, anchete, mergerea în instanță, verdicte. Vinovați? Se știu aproximativ niște lucruri și există multă intoxicație în jurul acestui moment istoric.
„Jurnalul” acesta este construit pe un moment, Revoluția. Nu propiu-zis pe un oraș, ca temă. Despre cum a fost trăit și văzut de cei patru actori. Ei vin din locuri diferite, cu educație diferită, mediile în care au crescut și s-au format diferă, amprenta familiei, vîrsta, experiența, percepțiile, distanța clară dintre centru și restul țării, capitală și provincie. Implicit orașul București devine protagonist și el. Ca și Radio Europa liberă. Toți invocă acest post de radio ascultat de ei sau de vecini, acolo s-au auzit urletele și împușcăturile de la Timișoara, chiar dacă vocile lui Emil Hurezeanu și Neculai Constantin Munteanu erau bruiate. Informația esențială atunci, pentru o țară, venea de la Radio Europa liberă. Și undele duceau veștile pînă în sate, în orașe amorțite de spaime și inerții, în sufletele oamenilor care nu doreau, poate, mai mult decît mîncare, benzină, liber la avorturi și un pașaport. Mișcarea de masă a Revoluției nu a fost una anticomunistă. Ca dovadă și rezultatul primul vot liber din România și procentul cu care a cîștigat Ion Iliescu. Care se cunoștea cu Stănculescu din 1956, de la Timișoara, cînd împreună au înăbușit drastic mișcarea studențească protestatară. Stănculescu era deja racolat de securitate atunci. „Jos comunismul” s-a strigat la Universitate, la Baricada de la Inter și în Piața Romană.
Cei patru actori – Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea sînt patru protagoniști cu perspective diferitea asupra istoriei, a comunismului, a Revoluției, la care au participat mai mult sau mai puțin, direct sau nu. Dacă Ion Caramitru și Oana Pellea au exercițiul sincerității într-un interviu sau altul, dozele, Daniel Badale și Florentina Țilea sînt destul de inocenți. De aceea, pentru mine a fost cu totul surprinzătoare partitura lor și asumarea totală a celor declarate. Florentina Țilea era o mică pionieră, harnică, ambițioasă, vajnic truditoare ca să fie în primele rînduri, cît mai aproape de Ceaușescu sau la fenomenul „Cîntarea României”. Crescută la Iași, întru-un bloc al armatei, Țilea l-a pupat de cinci ori pe tovarășul și l-a urat și la București, la Plugușor. În decembrie 1989 avea 12 ani.
Daniel Badale a crescut într-un sat de pe lîngă Botoșani. Într-o familie modestă. Tatăl, zugrav, vine să muncească la Casa Poporului. Prin pile și damigene de vin bun, tînărul Badale face armata la București. Cînd la Timișoara s-a îngroșat gluma, unitatea lui primește cod de război. Pe 21 decembrie este în TAB-ul de lîngă magazinul Eva. Avea 19 ani. Auzea că se trage noaptea la Universitate. Nu li s-a spus nimic. Nu știau, de fapt, nimic. Pe 22 decembrie, după episodul Milea – nici astăzi nu s-a tranșat dacă s-a împușcat, nu cred, sau a fost omorît și de cine anume - am mers la acel TAB să le spunem soldaților ce s-a întîmplat. Acolo era și Caramitru, care vorbea cu comandatul soldaților. N-am știut niciodată că în acel TAB, care a plecat cu Ion Caramitru la televiziune, era și Daniel Badale. În momentul anunțului că „trădătorul Milea s-a sinucis” a fost o tensiune ciudată. Și a noastră, și a soldaților. M-a atins foarte tare episodul „Badale”. Nuanțele confesiunii, tonul foarte alb al rostirii, un anumit tip de sensibilitate pe care nu am cunoscut-o, de însingurare.
Informația esențială atunci, pentru o țară, venea de la Radio Europa liberă. Și undele duceau veștile pînă în sate, în orașe amorțite...
Oana Pellea avea 26 de ani la Revoluție. Este fata lui Amza și a Domnicăi. Care a pierdut tot ce se putea pierde la Craiova. Ca și familia mea din partea tatălui. Cu toate retezările de aripi, Oana Pellea a crescut într-un ocean de iubire și de firesc alint. O realitate concretă care umbrea realitatea mare. Nu se face farmacistă, cum ar fi vrut Amza. Ferită cumva de răul imediat, se gîndea la teatru, la viață, poate că la tăcerea din jur. Pe 22 decembrie, își dă seama că focurile de la Timișoara au ajuns și în stradă, la București. Împușcături și praf de pușcă peste tot. Și morți. De după perdea, observa și mai bine deruta tuturor, dar poate și făcătura de ici, de colo. Tinerețea fără bătaie lungă și-a pus haina maturizării. Bruște. Fără pauze în rostire, fără accente, fără emfază, își spune partitura dintr-o răsuflare. Dintr-una. Asta mi-a sporit atenția, emoția. Am făcut dus-întors cu ea prin Bucureștiul meu derutat, ars de viu, ca Biblioteca Centrală și cărțile unice după care am învățat ani și ani, ca Muzeul Național de Artă.
Ion Caramitru. Despre el circulă multe legende, vorbe, chestiuni false sau adevărate. Despre el știu cele mai multe lucruri adevărate, de dinainte de Revoluție, din timpul Revoluției și de după. Probabil că el însuși a fost miza regizoarei. Treizeci de ani de la Revoluție, Teatrul Național din București, Ion Caramitru, unul dintre pionii de atunci, actor în proiectul „Jurnal 89”. Este complicat și trebuie să știi exact ce accente vrei ca să alegi din interviul și discuțiile cu Ion Caramitru. Spectacolul nu este procesul Revoluției, nu dorește să rezolve ce nu s-a rezolvat, să discute despre ce nu s-a discutat. Spectacolul aduce în prim plan, ca sub niște lupe enorme, fragmente din istorii de viață. Înainte și în jurul unui moment istoric. Ion Caramitru își structurează mărturisirea pe trauma enormă a familiei de aromâni, decapitările succesive, pușcăriile, bătăile, umilințele, privațiunile, moartea tatălui. Pe refuzul, de trei ori, la încercările de racolare în rîndurile securității. Refuzul de a fi membru de partid și, în consecință, implicarea „altfel” în „Hamlet”-ul lui Alexandru Tocilescu, de la Bulandra. Acest Hamlet devine manifestul artistic și civic al generației mele. Dar și recitalurile de poezie ale lui Caramitru, colaborarea cu Dan Grigore, Cu Jonny Răducanu, spectacolele incendiare de la Ateneu, sala Radio, discuțiile cu noi, studenții de la Filologie. Curiozitatea lui față de documente, față de manuscrise, față de subtitul poetic al lui Nichita, Eminescu, Ion Barbu, Arghezi, Marin Sorescu ne-a ținut unii cu ceilalți. Caramitru s-a suit în TAB-ul de la Eva, în care era Daniel Badale, și a plecat spre Televiziune. Mi-a spus și mie să merg. Fratele meu a dat din cap că nu. Aveam alte gînduri. Mă uit la Ion Caramitru. Ascult forța discursului lui. Chiar și frazele categorice, uniformizator categorice. Atitudinea corpului. Și-a păstrat conturul și substanța luptătorului. Libertatea și Puterea. Formele lui de protest și de neliniște din anii comunismului sînt încă foarte vii. Ca și rostirea lui. Apăsată uneori. Fluctuațiile și accentele variază, au mai multe ritmuri în rostire. În decembrie 1989 avea 47 de ani. Și și-a înfrînt frica. Frica de orice.
Poveștile din spectacol au un numitor comun: Familia.
Proiecțiile multimedia circulă liber și spectaculos pe un perete gigantic, de treizeci și ceva de metri înălțime și douzeci și ceva lățime. Cuvinte, sloganuri sînt proiectate pe spațiul de joc, pe acela al spectatorilor, sîntem în aceeași barcă, poate ne punem întrebări și noi, ce bine ar fi, cuvintele urcă iar spre cer și iar coboară și viermuiesc printre scaune, pe jos, pe spatele spectatorilor. Dimensiunea conceptului multimedia este fabuloasă. Proporțiile, relurea și multiplicarea unui cuvînt, unei idei, unei afirmații devine enormă, supradimensionarea emoționează, tulbură. Folosirea benzii desenate a avut exact proporția eficienței. Ca și griul impersonal, trist, tern al costumelor. O uniformizare foarte bine speculată și la nivel cromatic.
Aș zice, ascultîndu-l pe băiatul meu de 21 de ani, că acest spectacol trebuie să fie văzut. Cu forța. Să fie proiectat în aer liber, ca film, dacă nu se poate juca, să meargă prin țară, să existe cu adevărat dezbateri după. Să afle tinerii, dar și părinții lor superficiali, dar și profesorii care predau trei rînduri despre Revoluție, despre comunism și lagărele comuniste, despre întuneric, frică, privațiune de libertate, de proprietate, despre tortură, despre securitate, despre securiști, despre Mineriadă.
Cred că asta este important! Chiar și după treizeci de ani. Este o datorie morală. Poate ne iese cu generațiile astea foarte tinere. Poate vom reuși să depășim momentul covid cu bine, cei mai mulți dintre noi, și poate vom fi interesați cum s-a trăit aici înainte de 89, într-o peșteră sordidă și întunecată.
În zilele Revoluției din România s-a murit. Cimitirul Eroilor din București nu este în niciun ghidaj turistic. Sîngele celor care au murit atunci este încă pe mîinile unora și ale altora, dar și pe mîinile celor care au votat aiurea și ne-au condamnat din nou, în 1990, în duminica Orbului, la o tranziție fără de sfîrșit și către o democrație veșnic originală.
Teatrul Național din București, sala Amfiteatru, în aer liber: „Jurnal de România. 1989. Jurnalul unei Revoluții”. Spectacol de teatru documentar multimedia. Regia și scenariul: Carmen Lidia Vidu. Cu: Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea, Daniel Badale. Multimedia: Cristina Baciu. Bandă desenată: Gabriela Schinderman. Muzica: Ovidiu Zimcea. Costume: Florilena Popescu-Fărcășanu. Apariții video: Germina Nagâț, Dennis Deletant, Dan Voinea.