România a oscilat în primii ani după căderea comunismului între Est și Vest, depășind zona gri în care se instalase, abia după prima alternanță la putere (1996). Drumul spre Occident a fost complicat mai cu seamă din pricina elitei politice autohtone, care în primă instanță a fost nostalgică și filomoscovită, iar apoi a devenit autosuficientă, vulnerabilă din cauza acuzațiilor de corupție și relativ naționalistă în raport cu instituțiile internaționale. Totuși, în cele din urmă, datorită insistențelor venite din afară, dar și a orientării proeuropene și proamericane a românilor, țara a ajuns să fie în 2019 una dintre cele mai democratice din zonă. România are două baze americane, are o conducere democratică, dar este în continuare criticată în rapoartele Uniunii Europene, pentru oscilațiile din justiție. Busola arată Vestul, dar drumul nu e ireversibil.
1) 5 aprilie 1991. România alege Rusia în defavoarea Occidentului
Ion Iliescu semnează la Moscova alături de Mihail Gorbaciov un nou tratat politic cu Uniunea Sovietică, tratat în care se stipulează nu doar „inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială” a României (art.3), ci și obligativitatea celor două state de a nu participa „la nicio alianţă îndreptată una împotriva celeilalte” (Art. 4). În acest fel, România demonstra că nu împărtășește entuziasmul și graba de aderare la NATO a țărilor din Centrul Europei și că prefera să-și păstreze legăturile cu Moscova, nu să le dezvolte pe cele cu Occidentul. Tratatul nu a fost ratificat. Primul ministru, Petre Roman a susținut ulterior că ar fi refuzat să trimită documentul spre ratificare în Parlament cu argumentul că Articolul 4 „îndepărta” România de NATO. Corneliu Mănescu, președintele Comisiei pentru politică externă era de asemenea nemulțumit și considera că textul, așa cum a fost semnat, „confirmă din partea României valabilitatea Pactului Ribbentrop-Molotov”. URSS se dizolvă în decembrie 1991.
2) 21 iunie 1995. România decide între Est și Vest. Declarația de la Snagov
Liderii partidelor parlamentare din România decid asupra strategiei naționale pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Fragment din Declarația de la Snagov: „Obiectivul strategic naţional al aderării României la Uniunea Europeană constituie un punct nodal al solidarităţilor şi convergenţelor forţelor politice şi sociale ale ţării, reprezentând o şansă istorică de a promova idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale, într-o largă deschidere internaţională, posibilitatea ca prin eforturi proprii, susţinute de o amplă cooperare, să poată fi atenuate şi eliminate în timp decalajele faţă de ţările avansate, să se realizeze modernizarea României, în pas cu exigenţele tranziţiei la societatea informatică şi crearea, pe această bază, a condiţiilor pentru ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii tuturor cetăţenilor României.Semnatarii susţin concluzia Comisiei conform căreia, prin eforturi perseverente, există premise ca la orizontul anului 2000, alături de alte ţări asociate, România să dispună de capacitatea de a îndeplini condiţiile esenţiale de aderare”
Pe 22 iunie 1995, Romania depune cererea de aderare la Uniunea Europeana
3) 16 septembrie 1996. Refacerea relațiilor cu Ungaria. Tratatul de la Timișoara
Premierul român, Nicolae Văcăroiu, și omologul său ungar, Gyula Horn, semnează Tratatul de la Timișoara de cooperare și bună vecinătate între România și Ungaria. Documentul a fost negociat patru ani, în așa fel încât drepturile minorității maghiare din România să-și găsească o bază juridică în acest text. După conflictul interetnic de la Tîrgu Mureș (19-21 martie 1990), semnarea documentului reprezintă primul pas făcut de România spre respectarea drepturilor maghiarilor. A fost, pe de altă parte, primul Tratat bilateral dintre România şi Ungaria care a recunoscut frontierele României,după Tratatul de la Versailles, din 1919.
4) 2 iunie 1997. (In)utilitatea Tratatului cu Ucraina
După 35 de runde de negocierie a fost semnat Tratatul de la Constanța privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina. România a făcut compromisuri serioase pentru a încheia acest tratat, cu o lună înainte de summit-ul NATO de la Madrid, unde au fost invitate să adere Ungaria, Polonia și Cehia. Bucureștiul a făcut mari eforturi să fie pe aceeași listă cu cele trei, iar rezolvarea diferendelor cu statele vecine a fost unul dintre criteriile pe care trebuia să le îndeplinească pentru a intra în NATO. Tratatul bilateral lăsa, însă, nerezolvate problemele cele mai acute dintre Ucraina și România, probleme ce au fost trecute într-un Acord Conex, încheiat prin schimb de scrisori ale miniștrilor afacerilor externe ai celor două state semnatare. Ambele instrumente au intrat în vigoare la 22 octombrie1997. Prin aceste acorduri, cele două state și-au asumat obligația de a încheia un tratat privind regimul frontierei de stat între ele, precum și un acord pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră. În același timp, România a renunțat să revendice teritorii istorice care s-au aflat temporar în componența ei, precum Bucovina de Nord, Ținutul Herței sau Basarabia de Sud, aflate între granițele Ucrainei, la fel cum Ungaria renunțase să mai revendice Transilvania.
5) 11 iulie 1997. Prima vizită a unui președinte american după 1989. Parteneriatul Strategic
Odată cu vizita lui Bill Clinton la București, imediat după summit-ul NATO de la Madrid, unde a fost respinsă candidatura României, este lansat Parteneriatul Strategic cu SUA. Președinții Clinton și Constantinescu țin discursuri în Piața Universității. Fragment din discursul lui Bill Clinton în care vorbește despre Parteneriatul Strategic: ”Salut dorinţa fierbinte a României de a contribui mai mult la securitatea europeană şi de a întări continentul european. Şi eu doresc împlinirea acestui deziderat, în folosul Europei, americanilor şi românilor. Şi vă spun astăzi: continuaţi pe această direcție, iar România va reuşi să depăşească acest moment important. Vreau să transmit acest mesaj clar tuturor naţiunilor: uşa NATO este şi va rămîne deschisă şi noi vă vom ajuta să treceţi prin ea. România este unul dintre cei mai puternici candidați. Dacă păstrați direcția și vă manifestați iubirea pentru libertate pe care o vedem astăzi aici, nu va exista un candidat mai puternic. Păstrați direcția. Viitorul este al vostru. Între timp, eu și președintele vostru am căzut de acord să elaborăm un parteneriat strategic între națiunile noastre, un parteneriat important pentru America, deoarece România este importantă pentru America prin sine şi ca un model în această regiune dificilă. România poate arăta popoarelor din această regiune și popoarelor lumii că există o cale mai bună decât diviziunea și represiunea. Este calea cooperării, libertății și păcii”.
6). 14 octombrie 1998. La cererea președintelui Emil Constantinescu, parlamentul deschide spațiul aerian pentru avioanele NATO
Insistența lui Emil Constantinescu pentru trecerea României de partea NATO în războiul din fosta Iugoslavie a fost pasul decisiv făcut de București pentru ieșirea din zona gri. Parlamentul a adoptat după dezbateri dificile, cu 244 de voturi pentru, 160 contra și 82 de abțineri, hotărârea privind „permiterea în spaţiul aerian al ţării, în situaţii de urgenţă şi neprevăzute, a aeronavelor N.A.T.O., în eventualitatea efectuării unor operaţiuni aeriene asupra teritoriului Iugoslaviei, precum şi participarea la acţiuni în sprijinul păcii şi umanitare cu un detaşament mobil, multifuncţional, de sprijin umanitar cu un efectiv de 250 de persoane pe o durată nedeterminată, în funcţie de evoluţia situaţiei”
7) 11 decembrie 1999. Consiliul European decide începerea negocierilor de aderare a României la UE
Liderii europeni au decis la summit-ul de la Helsinki începerea negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Latvia, Lituania, Bulgaria și Malta. Negocierile propriu-zise au fost programate pentru 15 februarie 2000. Pe 13 octombrie 1999, preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, anunțase deja în faţa Parlamentului European că şase state din al doilea grup de candidate la aderarea la UE vor demara negocierile la începutul lui 2000.
Vasile Pușcaș, fost negociator pentru aderarea României la UE, spunea că în decembrie 1999, când Consiliul European a decis începerea negocierilor de aderare cu Romania, doar 4% din populaţia țării susţinea procesul de aderare
8) 21 noiembrie 2002. România primește invitația oficială de a intra în NATO
Alianța Nord Atlantică a lansat invitaţii de aderare pentru 7 state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. România, la fel ca celelalte state estice au avut susținerea Washingtonului, mai ales că în 2001, acestea au participat la coaliția internațională împotriva terorismului, lansată de SUA după atentatele din 11 septembrie 2001
La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO.
9) 13 septembrie 2004. România începe procesul de la Haga pentru spațiul maritim care i se cuvine
Primul ministru Adrian Năstase anunță că România începe procesul împotriva Ucrainei pentru platoul continental din jurul Insulei Șerpilor.
În perioada 1998-2004 au avut loc 34 de runde de negocieri între România şi Ucraina pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră – 24 la nivelul plenului delegaţiilor şi 10 la nivel de experţi. Dintre acestea, 26 au loc în ultima fază a negocierilor (2001-2004). Negocierile eşuează ca urmare a neacceptării de către Ucraina a aplicării regulilor de delimitare conforme practicii Curții Internaționale de Justiție de la Haga, propuse de România în conformitate cu prevederile Acordului Conex din 1997. În 2003 se încheie Tratatul privind regimul frontierei de stat între România şi Ucraina, intrat în vigoare în mai 2004, condiţie necesară pentru sesizarea Curții de la Haga de către România. Procesul se încheie pe 19 septembrie 2008, iar pronunțarea are loc la începutul anului 2009. România câștigă în fața Ucrainei pe baza Articolului 121 alin. (3) din Convenţia privind dreptul mării din 1982, care prevede că stâncile care nu pot susţine locuirea umană sau viaţă economică proprie, cum este Insula Șerpilor, nu pot avea platou continental şi zonă economică exclusivă (ci doar maximum 12 mile marine de mare teritorială). Bogdan Aurescu, ministrul român de Externe era atunci Agentul României la Curtea de la Haga și a devenit eroul sentinței pozitive pe care a primit-o România
10) 1 ianuarie 2007- România devine stat membru al Uniunii Europene
Negocierile au fost încheiate cu dificultate în 2004 sub guvernarea PSD, după nenumărate critici și cereri ale Bruxelles-ului de accentuarea a luptei anticorupție și cercetării penale a „peștilor mari”, adică a politicienilor care se îmbogățeau pe seama statului. Apoi, pe 25 aprilie 2005, președintele Traian Băsescu a semnat la ceremonia oficială de la Abaţia de Neumunster din Luxemburg Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană
Aderarea României a fost insoţită şi de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficienţele în domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar şi luptei impotriva corupţiei.
Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a îmbunătăţi funcţionarea sistemului legislativ, administrativ şi judiciar şi de a remedia deficienţele grave în lupta împotriva corupţiei. Acest mecanism a scos la iveală de-a lungul anilor abuzurile liderilor politici de la București în raport cu Justiția. Astfel ultimul raport al Comisiei Europeane propune Consiliului UE și Parlamentului European menținerea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) asupra României, fiindcă țara „a făcut pași înapoi” în lupta anticorupție și independența justiției în 2019, iar „situația din primele luni ale anului 2019 a fost o sursă de mare îngrijorare”.