O Anna Ahmatova care poartă în memorie poemul Requiem, scris în 1937, anul de vârf al Marii Terori, o Nadejda Mandelștam care devine depozitara (legatara) scrierilor soțului ei, poetul prigonit și asasinat pentru că a îndrăznit să scrie în 1934 câteva versuri ironice (devastatoare, e drept) la adresa „plăieșului de la Kremlin” sunt dovezile supreme ale faptului că bocancul totalitar nu poate strivi mereu reînnoita ispită a libertății.
Tot astfel, împotriva celor care au susținut și susțin că excesul de amintire ar putea cumva dăuna unui suspect echilibru al unei societăți fără frământări și remușcări, deci una a nesimțirii, Monica Lovinescu scria: „...numai memoria e în stare să redea unei societăți peste care a domnit totalitarismul o respirație normală ori cvasinormală. A scrie despre ce s-a întâmplat în societatea totalitară din România de-a lungul stalinismului nu corespunde dorinței de a redeschide răni ce altfel s-ar cicatriza singure, ci e unica metodă de a trece cu adevărat pragul dacă nu spre un tip de societate liberă, cel puțin spre una de tip dictatorial. ...Slujindu-se de cuvânt, scriitorii nu pot să nu sufere cei dintâi de dedublarea lui. Pentru ei, dăinuirea sistemului totalitar, chiar atenuat în aspectele lui cele mai agresive, poate agrava schizofrenia ce amenința încă—la 20 de ani de la moartea lui Stalin—întregul corp social” (ML, Seismograme, pp. 60-61). Diagnostic implacabil al unei maladii ce avea să ia forme paroxistice în următorii ani.
În aprilie 1975, aceeași Monica Lovinescu răspundea celor care se angajau în cronici encomiastice la adresa romanului Delirul de Marin Preda, proclamat drept cronică a „celei mai negre perioade din istoria României”, întrebând: „Criticul acesta n-a trăit în țară în tot timpul stalinismului?” Și, mai departe, cita din Nadejda Mandelștam, cea care a dat poate cea mai sfâșietoare radiografie a sistemului totalitar în faza transei staliniste, a deplinei disoluții a umanității. Totalitarismul a fost barbaria organizată pe bază de ideologie, omorul în masă drapat în veștmintele filantropiei universale: „Trebuie să fi trăit viața noastră pentru a înțelege acest adevăr: atâta vreme cât mai găsești cadavre pe străzi și pe drumuri, viața mai este posibilă. Atâta vreme cât o femeie mai poate să-și caute bărbatul pe străzile orașului său, viața mai păstrează ceva omenesc. Dar odată ce această femeie e nevoită să meargă la lucru, să-și pună roșu pe buze (adică să-și ascundă durerea pentru a nu fi remarcată), viața nu mai este cu putință”. (ML, Seismograme, p. 124)
Rămâne atunci sinuciderea, gestul disperării finale, al repudierii unei lumi în care s-a depășit orice prag al unui absurd cu care putem stabili un efemer armistițiu. Scria Nadejda Mandelștam: „Sunt uluită ce greu le este oamenilor să pășească peste acest prag fatal. În interdicția creștină a sinuciderii există ceva absolut asemănător cu firea omului, căci el nu recurge la acest pas, deși viața este mult mai cumplită decât moartea, cum ne-a dovedit-o epoca noastră. Și pe mine, când am rămas singură, m-a susținut mereu fraza lui O.M. [Osip Mandelștam]: «De ce crezi tu că trebuie să fii fericită?», și cuvintele protopopului Avvacum: «Cât mai avem de mers, protopopule?», l-a întrebat soția, ajunsă la capătul puterilor. «Pân’la mormânt, preoteasă», i-a răspuns soțul, iar ea s-a ridicat și a pornit mai departe. Dacă însemnările mele se vor păstra, oamenii, citindu-le, ar putea crede că le-a scris un om bolnav... Fiindcă ei vor uita tot și nu vor crede nici o mărturie. (…) De curând am citit observația rațională a cuiva: «Se zice că acolo TOATĂ LUMEA se temea. Este imposibil să se teamă toată lumea, unii se temeau, alții nu...» Inteligent și logic, n-am ce zice, dar viața noastră nu era nici pe departe atât de logică”. (Nadejda Mandelștam, Fără speranță, Iași: Polirom, pp. 78-79).
În Nadejda Mandelștam, Monica Lovinescu a salutat un martor și un scriitor comparabil cu Soljenițîn. Într-o lume în care lacrimile sunt interzise, iar jelirea celor dispăruți este considerată un atentat la adresa „securității statului”, Monica, fiica pe veci marcată de cumplitul destin al propriei mame, ucisă în Gulagul românesc, se regăsește în cuvintele deznădăjduite ale Nadejdei: „Sunt o văduvă care nu și-a înmormântat soțul, și-mi îndeplinesc astfel datoria față de un mort cu un număr matricol la picior, gândindu-mă la el și plângându-l, dar fără lacrimi, deoarece aparținem generației ce nu cunoaște lacrimile. Mă aștept în orice clipă să mi se confiște notele. NU le voi da de bunăvoie. Ele nu vor putea fi luate decât o dată cu mine. Dacă acest lucru se va întâmpla, voi înceta s-o invidiez pe Antigona”. (Seismograme, p. 127)
Antigonele urgiei totalitare au trebuit să-și poarte doliul în clandestinitate, pe furiș, victime cărora li s-a confiscat dreptul de a exista ca individualități reale, osândite să supraviețuiască în deșertul masificării și al complicităților sordide: „Și aici Nadejda Mandelștam se întâlnește—tot fără s-o fi citit, foarte probabil—cu Hannah Arendt, care definea sistemul totalitar prin atomizarea societății grație denunțului devenit sistem de guvernământ și arestării inocenților”. (Seismograme, p. 128) Pe tema denunțului ca ingredient indispensabil al totalitarismului, recomand cartea lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, apărută la Humanitas în 2013.
Mi-aș fi dorit enorm să pot sta de vorbă cu Monica și cu Virgil despre filmul Margarethei von Trotta consacrat Hannei Arendt. Să încercăm să răspundem împreună la interogațiile despre radicalitatea și banalitatea Răului într-un veac absurd, demonic, dominat de hybris utopic. Mi-o pot imagina pe Monica aprinzându-și a nu știu câta țigară (asemeni Hannei) și meditând cu voce tare despre ielele ideologice fără de care teroarea absolută nu ar fi fost posibilă...