Nu știu dacă a numărat cineva câte lumi a făcut și a desfăcut Hervé Koubi pe scena Teatrului Național în spectacolul de dans Ceea ce ziua datorează nopții/Ce que le jour doit a la nuit. Eu am numărat patru, dar ca într-o lume fractală, nu e vreme și loc de aritmetică elementară în lumi cu geometrie și fizică variabile. Dansatorii lui Koubi, veniți de pe toate malurile Mediteranei ( chiar și din Palestina și Israel, cum se mândrește el), aduc în ei orizonturi culturale diferite și, probabil că fiecare lume de pe scenă este pentru fiecare dintre ei una dintre lumile posibile. A durat mult până să-i găsească. Sunt frații mei pierduți și regăsiți, spune Koubi. În Africa de nord, îmi spune, e simplu. Uite două exemple: studiem acum genomul uman. Poate că era complicat sau imposibil cândva, dar acum durează doar câteva ore să-l descifrăm. Iar studiile statistice au fost făcute publice: între 66% și 80% din markerii genetici magrebieni sunt... țineți-vă bine, europeni. E avid după această energie culturală pe care vrea s-o sintetizeze în dansul său. Astăzi, îmi spune el, sunt unii care vor să se folosească de ignoranța tinerilor, de neștiința care ne învăluie istoria pentru a crea noi generații de fundamentaliști.
De altfel, lui Hervé Koubi îi place ca la începutul fiecărui spectacol să apară în fața publicului și să spună câteva vorbe. Nu despre dans, ci despre el și trupa lui. Este algerian prin părinții care, totuși, i-au dat un prenume atât de franțuzesc. A aflat târziu, la 25 de ani, de unde vine și a plecat să-și caute originile în Algeria, dar le-a descoperit pretutindeni. A descoperit frați de-ai lui peste tot.
Sunt roți, curele de transmisie, pârghii, biele, pistoane ale unei mașinării mai complicate ca mecanismul de la Antikythera, funcționând la fel de misterios. Primul motor, o piesă dispărută din sistemul de propulsie a lumii? Derviși zburători, maeștri shaolin, dansatori din Bali, asceți ai pustiei, cu toții alcătuiesc o populație dansantă care pune în mișcare energii și vibrații despre care, până în acea seară, nu știam mare lucru. Ei pornesc de la un punct parcă imaterial, scăldat de un întuneric portocaliu. Este începutul tuturor lumilor, al ciclului despre care vorbește legenda lui Indra, cel care nu era decât unul din avatarii nenumăraților Indra de după nenumăratele distrugeri și renașteri cosmice. Mișcarea convulsivă și aparent haotică se armonizează, oamenii clădesc temple din trupurile lor și, în vârful acestora cu mâinile larg deschise, apar profeții sau salvatorii. Iisus, da, mi-a confirmat Hervé Koubi după spectacol. Iisus sau alți martiri. Lumea îi ridică pe brațe până sus pentru ca, după aceea, să-i arunce în genuni. I-am spus lui Hervé Koubi că mi-ar fi plăcut să văd spectacolul și de sus, să văd ce desene secrete făceau trupurile dansatorilor pe scenă.
Un element esențial este lumina care marchează mereu un punct cardinal al extazului într-un joc de umbre și contururi delicat ca o scriere sufi. Dansează pe muzică, uneori doar un ritm la tobe, alteori pe o melopee la rababah, uneori pe o frază parcă dusă de vânt dintr-un concert de Vivaldi, alteori pe Missa în si de Bach sau pe o cantilenă arabă. Dar cea mai predominantă muzică este tăcerea în care doar corpurile vibrează și rezonează. Cândva, Paul Valery îi scria lui Debussy pe tema unui mult plănuit și niciodată materializat balet dedicat lui Orfeu: se scuza că nu a stabilit încă trama baletului, cum ar veni libretul dar că ritmul, atmosfera, cromatica sunt de competența muzicianului, libretistului fiindu-i rezervat doar rolul de a stabili o corespondență între mișcare și orchestră. El crede încă că trebuie creat cel mai simplu și clar balet din lume, cel fără program care să nu spună altceva decât permit picioarele și instrumentele. Și apoi spune despre dansatoarele și mimii de pe scenă că nu-i vede făcând altceva decât – primele – să se miște, să se miște pur și simplu cu toată grația de care sunt capabile și ceilalți – mimii – să facă gesturi, giumbușlucuri și grimase. „Iată alfabetul meu și deja un pic din sintaxa mea.” Iar cele două limbaje nu au altceva în comun decât tăcerea. Or, ce este baletul lui Koubi decât un limbaj în mișcare, cu tot cu tăcerile sale (nopțile lui)? După cum spun misticii, limba poate da viață unei lumi sau o poate distruge.