Fanatism înseamnă să rămâi pe aceeași poziție, mereu, inflexibil și până la capăt, no matter what, deci indiferent de consecințe, în pofida evidențelor opuse și a semnalelor unei realități potrivnice fixațiilor ideologice. Idealistul autentic știe în schimb să vadă când și cum idealurile sale sunt maculate și reacționează ca atare. Idealismul nu ignoră moralitatea, fanatismul o eludează, o subminează, o torpilează, o falsifică.
În cazul lui Haralambis Angourakis (1951–2014), despre care am scris aici săptămâna aceasta, să ne gândim fie și numai la anul 1990: triumful celor fără de putere în Europa de Est, revizionismul marxist la putere în URSS (Gorbaciov și Iakovlev), o șansă pentru regândirea tradiției marxiste și a chestiunii violenței în istorie.
Fostul meu prieten grec (Haralambis Angourakis n.r.) a ales linia dogmatică și a devenit un propovăduitor al unei noi mișcări comuniste globale, în continuitatea bolșevismului originar
În Grecia, se configurează o direcție reformatoare în rândul stângii radicale. Secretarul general al PCG (KKE) este Grigoris Farakos, un gorbaciovist declarat. Staliniștii sunt descumpăniți, debusolați. O asemenea revizuire a dogmelor înseamnă și o analiză onestă a Războiului Civil, a stalinismului elen. Fostul meu prieten grec a ales linia dogmatică și a devenit un propovăduitor al unei noi mișcări comuniste globale, în continuitatea bolșevismului originar (primordial). Aici nu mai este vorba de idealism, ci de negarea faptelor istorice, a realității, de ignorarea consecințelor experimentelor totalitar-utopice (jusqu’au boutisme). Sigur, nu a fost singurul care nu a acceptat ceea ce-a spus, în 1981, secretarul general al PC Italian, Enrico Berlinguer (după proclamarea Legii Marțiale în Polonia): „Speranța istorică asociată cu Revoluția din Octombrie s-a stins”.
Când (Llosa n.r.) constată că revoluția a dus la un sistem terorist, bazat pe minciună, constrângere și violență, devine un critic al castro-guevarismului, al paradigmei revoluționare marxiste
Alt caz interesant: Mario Vargas Llosa (83 de ani). A pornit, în anii ’60, dinspre stânga radicală, a susținut entuziast revoluția cubană, i-a admirat pe Fidel și pe Che Guevara. Dar, atunci când constată că revoluția a dus la un sistem terorist, bazat pe minciună, constrângere și violență, devine un critic al castro-guevarismului, al paradigmei revoluționare marxiste. Mai mult, îmbrățișează viziunea liberală, scrie cu prețuire despre Raymond Aron, Friedrich Hayek și Isaiah Berlin. Respinge automatismele ideologice ale stângii și își invită colegii intelectuali să nu consimtă la abuzurile dictatoriale.
Să o amintesc aici și pe Annie Kriegel (1926–1995), una dintre cele mai pătrunzătoare minți care s-au ocupat vreodată de chestiunea comunistă în veacul al XX-lea. Plecată și ea dinspre stânga comunistă franceză, s-a eliberat mai apoi de dogme, a devenit o gânditoare liberală și a scris cărți esențiale pentru înțelegerea mecanismelor instituționale și psihologice ale comunismului european. A parcurs un itinerariu exemplar prin curaj etic și rigoare științifică. Aș putea vorbi, desigur, despre Boris Souvarine, Jean-François Revel, François Furet, Alain Besançon, Emmanuel Le Roy Ladurie, aș putea vorbi despre Milovan Djilas și Octavio Paz, despre Ignazio Silone și Nicola Chiaromonte, despre Benny Lévy și André Glucksmann...