Născut la Budapesta pe 5 septembrie 1905, Arthur Koestler s-a sinucis, împreună cu soția sa Cynthia, pe 1 martie 1983. Dedic aceste rânduri memoriei sale.
A. Koestler a fost implicat în toate bătăliile politice, morale și intelectuale majore dintre 1930 și moartea sa la Londra, în 1983. În timpul Războiului civil spaniol, pe care l-a acoperit pentru un ziar britanic, a fost capturat de către trupele franchiste și condamnat la moarte. Un admirator pe viață al lui Dostoievski, Arthur Koestler a experimentat proximitatea morții, o adevărată situație-limită—Eine Grenzsituation, spre a folosi conceptul lui Karl Jaspers. A fost doar intervenția consulului britanic, un liberal burghez, unul din acele „spirite slabe” pe care totalitarii iubesc să le deteste, cea care l-a salvat.
Asemeni prietenului său George Orwell, tragedia spaniolă l-a învățat că stalinismul era cu adevărat o tiranie înșelătoare și sângeroasă. Până la sfârșitul zilelor, Arthur Koestler a rămas un adversar intransigent al oricăror absurdități totalitare. Odată ce a rupt cu ideologia comunistă, a fost un om liber, înzestrat cu o minte liberă. A refuzat orice corset ideologic și a apărat libertatea împotriva fanaticilor, ticăloșilor și altor nechibzuiți. Nu miră deloc că Albert Camus i-a fost prieten, iar Sartre și Simone de Beauvoir l-au detestat. Romanul Întuneric la amiază, tradus în franceză ca Le Zéro et l’infini, a fost un succes de răsunet după cel de-Al Doilea Război Mondial. În plus, Arthur Koestler și-a donat drepturile de autor unui fond menit să-i ajute pe intelectualii refugiați din țările sovietizate. Printre beneficiari s-a aflat și criticul literar și gânditorul politic Virgil Ierunca...
Pentru mai mult de 20 de ani, Întuneric la amiază a fost pe lista de lecturi obligatorii la cursurile mele despre totalitarism. Aparține, cu siguranță, canonului literaturii de rezistență. Finalizat în germană în 1939, romanul a fost tradus în engleză de sculptorița Daphne Hardy, partenera de atunci a lui Koestler. Manuscrisul original a dispărut pentru o vreme în haosul vieții de refugiat. Cartea a apărut în Marea Britanie în 1940 și a fost recenzată la superlativ de către George Orwell. În urmă cu câțiva ani, manuscrisul original a fost descoperit în Elveția și retradus de Philip Boehm, cu o prefață de Michael Scammell.
Arthur Koestler l-a cunoscut foarte bine pe jurnalistul comunist ceh de origine evreiască André Simone (Otto Katz). Simone-Katz a fost unul din membrii aparatului de propagandă al lui Willi Münzenberg, din care făcuse parte și Koestler până la ruptura lui cu stalinismul. Münzenberg, care fusese apropiat de Lenin, s-a opus Pactului sovieto-nazist și a murit, cel mai probabil, ucis de agenții lui Koba, în exil francez. Cumnata acestuia, Margarete Buber-Neumann, trecută prin Gulag și prin lagărul de concentrare nazist de la Ravensbrück, a scăpat cu viață. Romanul Întuneric la amiază al lui Koestler a funcționat ca o adevărată dinamită politică la sfârșitul anilor 1940. Ar fi adecvat să-l numim, în acord cu Victor Fleming, un manifest anti-comunist. André Simone a fost spânzurat ca trădător în urma Procesului Slánský de la Praga (1952), în care a mărturisit cele mai absurde și suprarealiste acuzații.
Koba a urmărit foarte atent toate aceste chestiuni. Haideți, așadar, să ni-l imaginăm pe Stalin citind romanul lui Koestler. A fost tradus în rusă și nu au existat mai mult de trei copii: una pentru Koba, una pentru Molotov și una pentru Beria. Ni-l putem imagina pe sângerosul tiran, singur în biroul său de la Kremlin, cu scrisoarea de adio a lui Nikolai Buharin în sertarul biroului, citind povestea a cărui erou, Nikolai Salmanovici Rubașov, fusese modelat după Buharin. Să-și fi amintit el, poate, ultima întâlnire cu Buharcik și să fi simțit nevoia de a mai discuta cu al său fost apropiat prieten, pe care l-a ucis? Dar sigur, noi, bolșevicii, nu cădem în sentimentalism—probabil că și-ar fi spus. Prietenia și dragostea sunt determinate de interesele de clasă. Niciun motiv pentru regrete sau căință. Am făcut ce trebuia: țara s-a ocupat de coloana a cincea, vermina troțkistă conspira să ne distrugă statul. Așa că n-a fost vorba despre mine, muritorul Koba, ci despre imortalul Stalin. Asta-i ceea ce acest mărunt intelectual burghez Koestler—și-ar fi zis, pesemne, Stalin—nu poate înțelege. Deci de unde atâta agitație nevrotică? Un exercițiu de imaginație perfect plauzibil...
PS: „Un fost tovarăș din perioada mea comunistă m-a întrebat recent cu un zâmbet ironic ce-ar fi avut de făcut membrii Partidului Comunist dacă aș fi avut un cuvânt de spus. I-am răspuns că i-aș condamna pe toți la un an de Lecturi Forțate. Pedeapsa ar începe cu un curs de rusă spre a-i permite contravenientului să citească ziare rusești și să asculte radioul sovietic. Ar avea de citit Pravda, Izvestia și Komsomolskaia Pravda, o revistă socio-economică și una literară, zi după zi, rubrică după rubrică. Apoi, cuvântările complete ale liderilor, atât cei vii cât și cei morți, precum și confesiunile decedaților înainte să moară; apoi manualele școlare, o selecție a obișnuitelor scurte povestiri și poezie patriotică. ...Este convingerea mea, bazată pe experiența la fața locului, că, până să se sfârșească anul, această expunere forțată la realitatea sovietică ar funcționa precum o cură completă. ...Ignoranța nutrește iluzii, iar iluziile, atât cele pozitive cât și cele negative, reprezintă pericolul mortal în politică. ...Dependenții de mit nu pot fi tratați decât printr-o terapie de șoc a faptelor. ...Lumea, săturată de isme și sleită de emoții, tânjește după fapte reci și curate. Torța convingerilor s-a stins; lăsați-ne să mergem înapoi la opaițele adevărului”. (Arthur Koestler, 1949, în volumul său intitulat The Trail of the Dinosaur and Other Essays, New York, The Macmillan Company, 1955, pp. 44–46)