Suntem la 30 de ani de la Revoluția din 1989. Ca specialist în științe politice și, în particular, în subdomeniul Justiție de tranziție, cum vedeți evoluția României în perioada post-comunistă?
Lavinia Stan: Evoluția nu a fost lineară absolut deloc. Din punctul de vedere al Justiției de tranziție s-a înregistrat progres sau regres în funcție de opțiunile ideologice ale diverselor guverne care s-au perindat pe la conducerea României. La o primă vedere se poate spune că, în cazul României, guvernele cu un aport mare al foștilor comuniști au fost reticente față de un program de redresare a trecutului recent, de recuperare a memoriei comuniste, pe când guvernele care au fost un pic mai independente de tendințele foste comuniste, dacă nu chiar anticomuniste, au avut o mai mare apetență, o mai mare disponibilitate, să considere oportunitatea implementării unor programe de lustrație, de deschidere a arhivelor secrete, de aducere în instanță a foștilor torționari comuniști, de restituire de proprietate, de constituire a comisiilor istorice sau de adevăr.
Din punctul dumneavoastră de vedere, ce i-a lipsit României pentru a deveni o democrație consolidată?
Lavinia Stan: Teoria democratizării, în liniile ei cele mai simpliste, spune două lucruri: pentru a te democratiza, trebuie să ai instituții democratice și cultură politică democrată. Instituțiile se pot crea peste noapte, dar pentru cultura politică democratică trebuie să lucrezi. Câteodată durează o generație, altădată două generații... Câteodată mai mult. Problema în România nu este numai faptul că instituțiile noi post-comuniste nu au fost democrate in totalitatea lor in anii 90 cand s-au regândit, ci faptul că au avut loc schimbări atât de dese, incât instituțiile acestea chiar și când au funcționat in mod democrat nu au avut timp să producă efecte democrate, pentru că s-au tot operat schimbări, mai mici sau mai mari, la structura instituțională. Incertitudinea instituțională, aș spune, a delegitimat democratizarea într-un context în care trebuia să se lucreze să existe certitudine instituțională ca să poți să schimbi cultura politică. De obicei, țările care într-adevăr vor să se democratizeze schimbă instituțiile la începutul tranziției, dar apoi le lasă neschimbate pentru că efectele democrate ale acestor instituții se văd numai în timp. Incertitudinea instituțională ca și incertitudinea legislativă în România a delegitimat instituțiile, iar cultura politică nu a avut experiența cu instituții democrate astfel încât omul de rând să se convingă că „uite domnule, democrația lucrează și pentru mine. Și mie mi-e mai bine decât în comunism”. De-aia s-a ajuns la corupție, de exemplu, care este o problemă foarte, foarte mare în România. Corupția este tot un rezultat al incertitudinii instituționale și legislative. Spre exemplu, când se dau ordonanțe de guvern cu dedicație... Au fost exemple când s-a dat o ordonanță de guvern, a fost publicată în Monitorul Oficial dimineața, s-a făcut privatizare în beneficul lui X și Y politician, după care, după două trei zile, ordonanța a fost anulată, s-a dat o alta care a invalidat-o. Aceasta este legislație cu dedicație care subminează credibilitatea întregului proces democrat.
De mai bine de doi ani, coaliția de guvernare a încercat să schimbe legile justiției, în ciuda criticilor partenerilor europeni și de peste Ocean. Are dreptul o Coaliție, doar pentru că are majoritatea, să schimbe astfel de legi, uneori chiar cu implicații personale? Într-o democrație consolidată, majoritatea poate să facă orice?
Lavinia Stan:. Nu, nu! Democrațiile liberale consolidate sunt democrații limitate. Limitate! Democrația este un regim politic în care majoritatea nu face ce-i trăznește prin cap. Este limitată de drepturile minorităților. Sigur, ca majoritate ea are dreptul legal, să spun. Având majoritate în Parlament, ea poate să facă orice îi trece prin cap, să dea orice lege. Dar legile acestea care sunt clar, pe față, în beneficiul partenerilor din majoritatea parlamentară decredibilizează democrația pentru că ele or fi în litera democrației, dar nu sunt în spiritul democrației. Spiritul democrației este că îți protejezi minoritatea și politicianul este „public servant” la cetățean. Până la urmă, tu trebuie să-l servești pe cetățean. Pentru cetățean se fac toate procesele acestea. Deci, noi avem reprezentanți fără reprezentare, reprezentanți care se reprezintă pe sine mai mult decât reprezintă poporul și lucrează pentru sine mai mult decât lucrează pentru omul de rând, pentru milioanele de oameni care nu pot, sau poate că nu au chef, sau nu înțeleg, poate că sunt prea ocupați, din diverse motive nu vor să ajungă decidenți politici, dar ei trebuie reprezentați de reprezentanți. Dar reprezentanții, aici, se comportă ca o clasă dintr-asta wild wild west, în care sunt ei, interesul lor, care de multe ori este contrar interesului poporului, omului de rând. Omul de rând plătește taxe la guvern. Guvernul ar trebui să fie fără picioare, fără omul de rând. Pentru că tot ce are guvernul vine de la cetățeanul mic, dar în România este o ruptură între reprezentanți și reprezentați pentru că nu avem reprezentativitate. Și atunci, asta nu e democrație liberală, aceasta este o democrație defectuoasă cu elemente iliberale în ea. Faptul că partidele și politicienii reprezentanți în Parlament sunt mai interesați de beneficiile lor proprii individuale și de grup -- câteodată votând legi care sunt în detrimentul cetățeanului, dar sunt în folosul lor -- subminează democrația. Acesta nu este element democrat, este element iliberal.
V-ați ocupat de religie și politică în cercetările dumneavoastră, ați publicat chiar și o carte la Oxford University Press despre acest subiect. În Octombrie 2018, în România a avut loc un referendum pentru redefinirea familiei în Constituție, demers susținut de toate cultele religioase și intens promovat de acestea. Cu toate acestea, referendumul nu a fost validat pentru că nu s-au prezentat minimum de 30 de procente la urne. În acest sens, credeți că Biserica Ortodoxă Română nu mai are influența pe care o avea în trecut în rândul populației sau tema nu a fost atât de importantă pentru alegători?
Lavinia Stan: Părerea mea este că neprezentarea la vot a fost o problemă punctuală. Mesajul referendumului și necesitatea de a te prezenta la referendum, cumva, s-au pierdut în tot vacarmul acesta de discuții publice care există în România. De-asta, eu nu văd ca un simptom al unei probleme mai mari că BOR și-ar fi pierdut influența. Din câte înțeleg eu, omul din orașele mici, din sate, se raportează foarte mult la Biserică. Se duce la Biserică, se consultă cu preoții (chiar și când preoții nu sunt așa cum ar trebui) și eu cred că mulți români sunt pe aceeași linie de gândire cu BOR, în privința acestei teme. Doar că nu s-au prezentat din ambele grupuri. România a avut probleme constant de neparticipare la referendumuri. Din punctul meu de vedere, este o problemă a referendumului ca procedură democrată de a afla direct de la cetățean ce vrea el, nemijlocit, mai degrabă decât prin reprezentanți. Este o problemă de cum este prezentată electoratului necesitatea referendumului, de cum își fac calculul diverși votanți, dacă se prezintă sau nu; sunt mulți care în ziua referendumului fac altceva care pare foarte important pe moment și așa ajungem la neprezentare. Astfel, mi se pare că acestea țin mai mult de referendum decât de un simptom al apropierii sau distanțării de BOR. Din câte înțeleg eu, românii rămân aproape de biserici, indiferent de cult. Poate că incertitudinea instituțională și democrată este o explicație de ce încerci să faci lumină și să pui ordine în spațiul acesta în care trăiești, ducându-te la biserică și gândindu-te că este o forță deasupra tuturor politicienilor, deasupra întregului vacarm, este ceva statornic care, dacă stai aproape de ea, te va scoate din micile vicisitudini cu care te lovește politicul și economicul.
Și o astfel de instituție ar trebui să se implice în referendumuri?
Lavinia Stan: Nu, n-ar trebui să se implice. Dar BOR este mai puțin implicată în politică, la nivel de instituție, decât în anii 90, când anumiți episcopi sau anumiți mitropoliți chemau toți preoții și spuneau „votăm partidul X”. „Hai să avem cât mai mulți preoți care să se implice în politică”, până când Sinodul a interzis, și în special patriarhul Daniel, care e împotriva implicării preoților și Bisericii direct în politică. De fapt, dacă stai să te gândești, Biserica e unul dintre cele mai mari grupuri de interese. Este de la sine înțeles că BOR trebuie să facă lobby, cum se spune în America de Nord. Ar fi nenatural să am un grup de interese atât de puternic și atât de loial conducerii și eu să nu beneficiez de procesul de lobby pe lângă autoritățile de stat ca ele să prefere decizii care să mă avantajeze pe mine. Mie mi se pare normal ca BOR și toate celelalte biserici să facă lobby. Lobby este influențare indirectă a politicului. Membrii tăi nu ocupă poziții politice, poziții de demnitari de stat, dar indirect ei influențează politicul. Eu susțin lobby-ul, care este influența indirectă, prin care se vede că BOR câteodată are succes și altădată nu are succes. Pentru că, deși 86% din populație și poate că și 86% din reprezentanții politici aparțin BOR, ei trebuie în același timp să asculte și de Uniunea Europeană, de exemplu, deci sunt și alte grupuri de interese și factori decidenți care indirect fac lobby. Presiunea aceasta vine din partea grupurilor de interese sau a guvernelor străine, a UE. Deci mulți vorbesc, mulți vor să influențeze. Și se vede că și în România, deși ai 86% dintre politicieni aparținând BOR, ei, câteodată, se raliază cu Uniunea Europenă pentru că ei consideră că e mai bine. Că ei vor avea succes întotdeauna nu e valabil. Acesta este destinul grupului de interese. Câteodată câștigi, dar uneori nu câștigi. Trebuie să-ți alegi bătăliile.
În ultimii ani, începând cu scandalul legat de fostul premier, Victor Ponta, după care am continuat cu o listă „onorabilă”, cuvântul plagiat a devenit un substantiv comun, adesea folosit. Din acest punct de vedere, cum vedeți cercetarea românească în științe politice?
Lavinia Stan: Ce cred eu că se întâmplă în sistemul academic românesc este că am avut generații mai în vârstă care treptat, treptat au fost înlocuite cu o masă critică de oameni tineri. Și chiar se vede că sunt oameni tineri care vor să facă treabă, care vor să publice în reviste ISI, la edituri interrnaționale, care vor într-adevăr să aibă un program de cercetare de substanță. Acum...sunt cazurile acestea de plagiat care vin, eu aș spune, e o supoziție, vin preponderent din anumite cercuri. Sunt anumite puncte generatoare de plagiat, care nu neapărat sunt în cadrul sistemului academic normal. Deci, avem cazuri de aproape 100% plagiat, care provin din zonele acestea care au fost adăugate sistemului de învățământ universitar în post-comunism - zona serviciilor secrete, zona armatei, care nu au făcut parte din sistemul de învățământ universitar. Ele, cumva, sunt noi. Vasta majoritate a cazurilor de plagiat vin din zona fără tradiție academică. Poate din lipsa de tradiție și lipsa de corps d`esprit profesional, poate și pentru că au fost noi și au vrut să sară etapele, în foarte puțini ani, ei au vrut să ajungă la nivelul celorlalți și au scurtcircuitat toate procesele, poate pentru că au avut oameni prin meseriile lor care nu au luat în serios procesul de cercetare, publicare, de predare, și ei în sine, neșcolindu-se în ceva strict, n-au știut că există standarde și le-au faultat pe toate. Deci, sunt factori multipli de ce s-a împământenit, să spun, plagiatul în zonele acestea. Că mai sunt unul, două cazuri și-n alte universități.... In special tinerii, până la 50- 55 de ani, formează o masă critică destul de mare de oameni care vor să facă treabă și care vor să țină standardele. Cel puțin în zonele acestea, plagiatul e sancționat sau privit critic și nebinevoitor, ca pe ceva în care nu trebuie să te bagi. Emilia Șercan face foarte multă muncă de investigare și de curățare, pentru că trebuie un proces de curățare.
În Occident, dacă un om politic ar fi prins cu o lucrare plagiată, ce s-ar întâmpla?
Lavinia Stan: În Occident, oamenii politici nu sunt interesați de titluri academice. Aceasta, în România, este o anomalie. Nu trebuie să ți se spună domn` profesor, domn` doctor, domn` abilitat. Deci, ei nu vor, nu au ce face cu asemenea titluri. Și nici mediul academic nu le dă doar pentru că sunt politicieni. Ei trebuie să muncească precum muncește orice alt student. Dar ei nu au timp, pentru că programele sunt atât de încărcate, încât ar trebui să se excludă din spațiul politic pentru mulți ani. Și-ar scurtcircuita cariera politică. Nu au nevoie , oamenii îi respectă sau nu-i respectă din alte puncte de vedere nu din faptul că ei își spun domnul doctor sau domn` profesor.
Dacă ați putea schimba în legislația din domeniul educației în învățământul superior și de cercetare din România, ce ați schimba?
Lavinia Stan: Profesorii universitari români sunt supraîncărcați de atribuții administative. Ei participă la licențe, la examene de admitere, la tot felul de concursuri, care, în spațiul nostru, sunt derulate prin personal administrativ, officers, cu un MBA sau un Bachelor, după anumite criterii care se aplică egal și nediferențiat la toți candidații. Este inuman, aș spune eu, să îl ții pe un profesor în universitate din septembrie până în august și să-i ceri cercetare. Nu se poate numai într-o lună. Profesorii universitari ar trebui să predea cel mult șapte luni, includ și examenele aici. Examenele în sine ar putea fi administrate de alții. În sesiunile de examene, profesorii ar fi nu în vacanță, ci în vacanța de cercetare. Și să ai vacanța de cercetare cel puțin cinci luni pe an în care tu să aduni materiale, să aduni date empirice prin orice metode vrei, să ai timp să gândești, să ai timp să formulezi un argument, să ai timp să citești literatură, să aduci o contribuție la cunoașterea generală. Doar atunci se poate spune, dacă nu îți valorifici vacanța de cercetare în mod eficient, atunci iau măsuri. Dar cercetarea implică nu numai timp, dar și bani. Timp în afara universității, în afara predării și a atribuțiunilor administrative, și bani de cercetare. Trebuie să fie fonduri la nivel de universitate, nu numai fondurile date prin UEFISCDI, dar bani la nivelul universității pentru proiecte mici. Câteodată nu ai nevoie pe ani de zile sau pe luni de zile. Ai nevoie să te duci la o conferință, la un workshop sau la o bibliotecă sau arhivă din alt oraș, sau te poți duce în altă țară să vorbești cu un specialist, să te întâlnești cu oameni care fac cercetare în domeniul tău. Acestea sunt fonduri minimale care se pot acorda în mod competitiv în interiorul universității pentru a cârpi, să te aducă fie de la nivelul de cercetare la nivelul de scriere, fie de la nivelul de scriere la nivelul de publicare. Dacă vrei să derulezi proiecte mai mari, trebuie să te adresezi altor foruri, gen UEFISCDI, UE, etc. Dar, treaba asta măruntă, să spun, care să-ți fluidizeze publicarea, asta ar trebui făcută la nivel de universitate.
Îți mai recomandăm De ce l-a lăsat Patriarhul Daniel pe Papa Francisc cu mâna întinsă