Ioana Nicolaie este o voce distinctă în poezie și proză și și-a câștigat notorietatea prin volumul de versuri Autoimun (2013), un fel de Anotimp în infernul și purgatoriul bolii care o face să-și rememoreze o adolescență traumatizantă și deopotrivă fantastică, și Pelinul negru (2016), un roman despre copilăria postapocaliptică a unei fetițe născute la trei luni după catastrofa de la Cernobîl. Am stat de vorbă cu Ioana Nicolaie după întâlnirea cu publicul din Brno, la Festivalul Lecturilor de autor.
Europa Liberă: Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Vertijia, Călătoria lui Medilo – ați scris multe cărți pentru copii.
Ioana Nicolaie: „E adevărat...”
Europa Liberă: Aveți un motiv special sau, pur și simplu, așa a fost viața?
Ioana Nicolaie: „Este o poveste foarte, foarte lungă, pe care o să o fac foarte scurtă. Mai toți autorii care scriu pentru copii, scriu pentru propriii copii, dacă au sau pentru copiii din ei, însă nu pot niciodată să scrie dacă nu scriu, de fapt, pentru copiii din ei înșiși. Trebuie să aibă latura aceasta, trebuie să aibă un anumit fel de a privi lumea specific copilului, altfel nu le iese. Și eu am descoperit că mi se potrivește, când am avut propriul copil și când în România, în anii 2000, când se întâmpla acest lucru, nu exista literatură pentru copii originală, nu erau cărți pentru copii. E de necrezut! A fost perioada de după Revoluție când s-au distrus instituții, edituri, dispăruse editura care publica literatură pentru copii în România...”
Europa Liberă: Ion Creangă...
Ioana Nicolaie: „Ion Creangă, da. Și nu exista nimic. Pur și simplu, nu erau cărți pentru copii. Și atunci am zis: nu se poate, trebuie să scriu! Așa am început, am continuat pentru copilul din mine și este o mare bucurie pentru mine să scriu pentru cei mici.”
Europa Liberă: Toate cărțile dumneavoastră sau o mare parte din ele au ca pol nord sau ca azimut copilăria. Chiar și în Autoimun, de pildă, sau Pelinul negru, cumva există un raport între dumneavoastră și copilărie, copilăria privită ca un fel de rememorare, de exorcism.
Ioana Nicolaie: „Mie îmi plac personajele inedite și, în general, personaje greu de frecventat. E foarte greu să scrii din punctul de vedere al unui copil. Acum vorbesc despre literatura nu pentru copii, acolo este altceva. Despre literatura...”
Europa Liberă: Desigur, Pelinul negru nu este un roman pentru copii, dar este un roman despre copii...
Ioana Nicolaie: „...un roman în care naratorul...”
Europa Liberă: ...Un fel de Toba de tinichea românească.
Ioana Nicolaie: „...Mulțumesc. Mă onorează comparația. Naratorul este un personaj-copil și nu doar că e un personaj-copil, este extraordinar de provocator, pentru că este un personaj cu o psihologie atipică, care trebuie să spună, având el doar nouă ani, trebuie să spună prin puținele lui cuvinte și prin puținele lui cunoștințe despre viață tot ce se petrece în jurul lui, adică o poveste pe care cititorul o ghicește, copilul nu-și înțelege povestea; el spune povestea, dar el n-o înțelege. Ei, și asta a fost un pariu narativ pentru mine. Așa cum m-a provocat și personajul din ultimul meu roman – Cartea Reghinei – este cu o femeie care a suferit un atac cerebral și vocea este a acestui om, care, de fapt, nici nu mai poate vorbi și m-a interesat foarte mult să încerc să îi descopăr fluxurile gândirii – cam cum ar putea să gândească un astfel de personaj.”
Europa Liberă: Societatea românească are mari datorii față de copiii ei și, pentru că vorbeați de anii ‘90-2000, tot atunci s-au desființat și instituții care, cumva, aveau în grijă copilăria, copiii. Cum credeți că ne putem achita de această datorie neîmplinită, în afară de faptul de a scrie? Înțeleg că dumneavoastră aveți și o activitate bogată organizatorică.
Ioana Nicolaie: „Da, da, eu coordonez o fundație, de fapt, sunt membru fondator al unei fundații, fundația Melior. Am făcut multe prin această fundație pe care am ținut-o secretă, vă spun, câțiva ani nici n-am vorbit despre ea. După aceea, am început să facem biblioteci școlare, pentru că este o mare problemă cu asta în toate orașele României – de fapt, nu doar în mediul citadin, ci și în cel rural – aproape în toate școlile din România, fondul de carte – în cazul în care există o bibliotecă – este foarte prost și total nepotrivit cu copilul de astăzi. Și atunci, am simțit nevoia să încep să fac proiecte care înseamnă să duc în școli, în fiecare bibliotecă o donație cam de 500-600 de cărți noi, întotdeauna cele mai frumoase. Eu aleg cărțile pe care le iubesc, știu ce duc acolo. Și speranța mea e că încep să se miște lucrurile. Am ajuns la a noua bibliotecă, acum o organizez pe a noua, și este foarte interesant ce se petrece. În primul rând, am reușit să coagulez un pic de interes, pentru că în spatele acestei fundații nu sunt decât două persoane – eu și n-o să v-o spun pe a doua, doar că nu e soțul meu. Asta e important să precizez. Și suntem două fete. Atât. Ei, am reușit să stârnesc interes și e foarte frumos când mă contactează cineva și-mi zice: „Știi, aș vrea să ajut și eu. Mă gândesc să-mi pun toată familia mea de tătari, am trimis această scrisorică, să fac o chetă și să sprijinim și noi o bibliotecă pentru copii.”
Your browser doesn’t support HTML5
Ioana Nicolaie: Dacă cei dinaintea noastră nu ne spun cum le-au fost viețile, nu vom învăța nimic
Europa Liberă: Am văzut chiar astăzi o statistică neagră a mortalității infantile în Europa. Ne aflăm pe ultimul loc, alături de Malta, cu 6,7 la mie. Nu numai asta, dar în toate domeniile care se leagă cumva de copilărie ne plasăm pe locuri codașe, așadar nu numai în domeniul literaturii, ci și în domeniul vieții de zi cu zi, în domeniul social. Credeți că ar trebui ca societatea să reacționeze mai prompt și mai vizibil decât a făcut-o până acum în această privință?
Ioana Nicolaie: „Firește, prin politici adecvate care țin de cele medicale. Femeile însărcinate nu ar trebui lăsate să nu-și facă acele controale lunare. De asta avem o mortalitate atât de mare, pentru că ele, cele mai multe dintre ele, din anumite motive, nu ajung la doctor niciodată. După aceea, nu e posibil să avem o atât de mare migrație de medici. Medicii din România, știm cu toții, descoperim în ultimii ani că nu mai sunt. Au plecat, au plecat cu toții. Și atunci avem zone întregi care suferă. Nu vreau să mă gândesc, am trecut prin multe experiențe cu spitalele din România – unele bune, dar altele...
Europa Liberă: Autoimun este un produs al acestei experiențe?
Ioana Nicolaie: „Da, da... Unele bune, dar altele traumatizante. În general sunt traumatizante. Și n-ar trebui. Aici trebuie schimbate lucrurile.”
Europa Liberă: Suntem generații diferite, dar provenim din comunism, cunoaștem comunismul. Ultimul dumneavoastră proiect, cel la care lucrați acum este un proiect dedicat copilăriei comuniste.
Ioana Nicolaie: „Știți de ce? Pentru că s-a scris, firește, despre comunism. Imediat, în anii ‘90 a fost o inflație de memorii, au fost volumele extraordinare de la Anița Nandriș până la, nu știu, până la...”
Europa Liberă: Ion Manolescu, care a scris o carte...
Ioana Nicolaie: „Da, sigur. Cred că a fost chiar prima mai serioasă, cu Ioan Stanomir și cu Angelo Mitchievici. Dar eu, după niște decenii, când s-au schimbat generațiile, simt nevoia să fac asta și ca să spun punctul meu de vedere, ca să arăt mărturia mea. Voi încerca să fac o carte mai puțin cu caracter literar, mă interesează sâmburele autobiografic esențial, pentru că despre asta e vorba. E bine să avem cât mai multe mărturii, e foarte simplu, că vremurile, lumile tind să revină. Noi nu putem învăța decât din greșelile celor de dinaintea noastră. Dacă cei dinaintea noastră nu ne spun cum le-au fost viețile, nu vom învăța nimic și vom repeta greșelile.”
Europa Liberă: Ce frază vertebrează, articulează acest proiect? Care ar fi ideea principală pe care ați spune-o unui copil, copilului dumneavoastră, pe care s-o rețină din copilăria dumneavoastră comunistă?
Ioana Nicolaie: „E bine că ați adus vorba de copil, pentru că pe el l-am întrebat. Când mi-a venit în cap acest proiect, el avea 14 ani, este adolescent și l-am întrebat: „Ce ți-ar plăcea să citești – o carte în care să fie povestea unei fântâni sau o carte despre copilăria în comunism?”. Și el mi-a spus: „...copilăria în comunism”. Îl interesează, pentru că ei nu știu, ei nu învață. A, aici întotdeauna este discuție. La noi, în școală, la Istorie nu se învață lucrurile astea, nu li se predau la școală. Ei nu știu istoria recentă și atunci măcar prin literatură să atingem istoria recentă, care deja e, să mă ierte Dumnezeu, e de-acum 30 de ani, e o treime dintr-un secol.”