„Linia națională”, glorificată în memoriile lor de foști potentați comuniști, a fost utilizată manipulativ pentru perpetuarea și fortificarea dictaturii leniniste în România. Destalinizarea, relansată de Hrușciov la Congresul al XXII-lea al PCUS, din octombrie 1961, când trupul îmbălsămat al lui Stalin a fost expulzat din Mausoleul din Piața Roșie, nu a cunoscut un real pandant românesc. Ceea ce nu înseamnă că lucrurile au continuat precum înainte.
Adevărul este că după 1962 se produce o relativă relaxare internă. Politica externă a regimului Dej, tot mai critică în raport cu aventurismul lui Nikita Hrușciov (să ne reamintim criza rachetelor), se configurează pe o direcție apropiată de aceea a mareșalului Tito. În fond, opțiunea unei iugoslavizări deopotrivă interne și externe nu era deloc greu de imaginat pentru un dictator care căpătase o reală încredere în sine.
Eliberările din închisori de după 1963, decretul de amnistie generală a deținuților politici din vara lui 1964, reprimirea în PMR a unor ilegaliști excluși după sinistra Plenară din iunie 1958, toate acestea sugerau că Gheorghiu-Dej și acoliții săi își puteau permite, în fine, să pozeze în conducători deschiși spre popor. Evident, acest nou stil era însoțit de continuarea demagogiei colectiviste, iar mitul dictaturii proletariatului continuă să fie reazemul ideologic al regimului. La a douăzecea aniversare a loviturii de stat de la 23 august 1944, Gheorghiu-Dej apărea, asemeni lui Tito, drept un conducător cu bază politică de masă, respectat de partizanii săi și acceptat, pe post de „despot luminat”, chiar de mulți dintre cei care îl detestau.
Principalii săi colaboratori în demersul anti-hrușciovist au fost premierul Ion Gh. Maurer, vicepremierii Alexandru Bârlădeanu și Gh. Gaston Marin, membrii Biroului Politic Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, precum și membrul supleant al Biroului Politic și șeful Direcției de Propagandă și Cultură a CC al PMR, tenacele păzitor al dogmei, Leonte Răutu. Este interesant că printre acești colaboratori apropiați se numărau oameni care fuseseră ani în șir cunoscuți drept fideli necondiționați ai Moscovei (Bodnăraș și Răutu). Ceaușescu, a cărui proeminență în partid fusese asigurată de rolul său în prigonirea ilegaliștilor și în reprimarea revoltelor studențești și țărănești, era pentru Dej locotenentul credincios. Dej a întreținut, cu perversă satisfacție, tensiunea din relațiile dintre Ceaușescu (secretar al CC și șeful Direcției Organizatorice) și Alexandru Drăghici, membru al Biroului Politic, ministru de Interne și șef al Securității.
După unele informații, Ceaușescu a fost singurul membru al Biroului Politic care s-a opus fățiș amnistiei din 1964. Oricum ar fi stat lucrurile, făceau ambii parte din echipa dură, opuși instinctiv oricărei liberalizări reale. Cum însă liderul suprem decisese să meargă pe o linie de relativă deschidere internă și internațională, cei doi posibili succesori s-au conformat fără să miște în front. În aceeași perioadă începe să se afirme și rolul lui Ceaușescu în mișcarea comunistă internațională: face parte din delegațiile trimise la Moscova și Beijing, conduce delegația PMR la Congresul Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia, precum și delegația prezentă la Roma, la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti. Să menționez că între Dej și Togliatti existau multe similitudini, în special în planul viziunii policentriste asupra mișcării comuniste internaționale. Tocmai de aceea decisese Dej să publice în Lupta de clasă, revista „teoretică” condusă de versatul stalinist Ștefan Voicu, „Nota memorială de la Ialta”, scrisă de Togliatti cu puțin timp înaintea morții sale în 1964.
Poate că merită, pentru cititorii mai tineri, să amintim unele evenimente culturale din acel an premergător morții lui Dej. La București se deschidea o expoziție de pictură americană, dominată de artă abstractă, atâta timp condamnată drept „decadentă”. Însoțit de Răutu la această expoziție, cu simulată candoare, Dej îl întrebă pe comisarul ideologic: „Dar de ce nu avem și noi asemenea artă?”. Peste noapte, ca prin miracol, apăreau picturile abstracte, atâta vreme interzise, la Muzeul de Artă al României. Tot în vara lui 1964, la Teatrul de Comedie, se punea în scenă piesa lui Eugen Ionescu, Rinocerii, cu Radu Beligan în rolul principal. Ceaușescu privea aceste deschideri cu suspiciune. Dovadă a fost interzicerea din ordinul său a piesei Proștii sub clar de lună de Teodor Mazilu.
Derusificarea culturală se simțea în toate planurile. La televiziune, de pildă, serialele sovietice erau înlocuite cu producții românești și occidentale. Să dau un singur exemplu: după ani în șir de cultivare a tradițiilor komsomoliste, începea să fie difuzat serialul românesc Căpitanul Val-Vârtej cu Amza Pellea, Nicolae Gărdescu și Tudorel Popa, între alții. În școli, nu se mai vorbea despre pionierul Pavlik Morozov, cel care își trădase tatăl de dragul „idealurilor” staliniste, ori despre Pavel Korceaghin, figura centrală a romanului stalinist Așa s-a călit oțelul.