Întorsăturile neașteptate ale afacerii ucrainene în care s-a vârât Donald Trump și care pare că îi va aduce o tentativă de demitere, de impeachment, din partea democraților și a unor republicani nemulțumiți au luat o turnură suplimentară care fascinează din ce în ce mai mult presa europeană de când unul din cei implicați se dovedește a fi ambasadorul lui Trump la UE, Gordon Sondland.
Sondland nu este un diplomat, ci patronul unui lanț de hoteluri în SUA, care a primit postul de ambasador pe lângă Uniunea Europeană după ce a contribuit cu un milion de dolari la campania electorală a lui Trump.
Postul de la Bruxelles rămăsese vreme îndelungată neocupat, iar numirea ca ambasador a unui favorit al președintelui ca răsplată pentru că a contribuit financiar la campanie este un fapt banal și perfect legal în SUA. Sondland fusese foarte discret de când a sosit în post la Bruxelles, așa încât a surprins faptul că numele lui apare în această afacere ca unul din intermediarii între Trump și Kiev.
Când Trump face totul ca omul lui de la Bruxelles să fie oprit de la a depune mărturie, Le Monde, în Franța, pune titlul mare: Administrația Trump împiedică un martor-cheie să se prezinte!
Aici o lectură încrucișată a presei din diferitele țări devine instructivă, mai ales când ajungem la presa rusească. O privire în presa rusă de azi ne arată și în ce măsură tehnicile de fake news s-au banalizat și au devenit practică jurnalistică curentă. Astfel, Rossiskaia Gazeta, cotidian guvernamental, preia informații despre Trump de pe marele site american de știri Politico, pe care le distilează, deformându-le subtil și făcând astfel, cu sprijinul sursei aflate la îndemâna cititorului superficial, ca știrea să capete un cu totul alt sens sau altă nuanță.
Astfel, pornind de la un articol din Politico, pe care îl dă ca sursă și dovadă, articol despre obsesia lui Trump cu detectoarele de minciuni și cum ar dori să instaleze câteva în Casa Albă, Rossiiskaia Gazeta pune titlul: Trump va supune angajații Casei Albe detectorului de minciuni.
Știrea e dată de Rossiiskaia Gazeta ca sigură și definitivă pe baza unei aluzii din Politico. Nu contează că lucrul e probabil ilegal în SUA, iar Trump nu este o autoritate juridică sau polițienească pentru a putea ordona așa ceva, faptul e că articolul din Politico spune că el a avut această idee (printre multe alte bizarerii, precum aceea de a pune la granița cu Mexicul șanțuri cu aligatori). Punând titlul că Trump va face asta, cu un link spre Politico, când de fapt site-ul american lua în zeflemea o idee fantască, cotidianul Kremlinului caută să sugereze că și SUA funcționează la fel ca Rusia.
În Rusia nimeni nu s-ar mira sau n-ar îndrăzni să protesteze legal dacă Putin ar impune un asemenea test angajaților Kremlinului, așa încât publicul trebuie convins că și în America președintele decide cum vrea și poate impune astfel de inițiative arbitrare.
Brexit ca „stupid game”
O dramă cu un Joker politic se joacă și la Londra, cel puțin din perspectiva oficialilor europeni, care, în fața saltimbanclâcurilor imprevizibile ale lui Boris Johnson și-au pierdut răbdarea și au ajuns să-i spună în public să încheie cu “jocul prostesc” al acuzațiilor (stupid blame game).
Este expresia pe care are a folosit-o ieri intr-o postare pe Twitter președintele Consiliului European Donald Tusk.
La Dublin, Irish Times își concentrează tirul asupra strategului și consilierului (spin doctor) lui Boris Johnson, omul cel mai dușmănit din Anglia, care exercită o influență uriașă fără a ocupa vreun post ministerial: Dominic Cummings. Acesta este arătat de cotidianul irlandez ca fiind un om lipsit de cea mai elementară empatie, o armă altminteri importantă pentru a înțelege adversarul. Eșecul Brexitului vine astfel, potrivit Irish Times, din aceea că strategii din spatele lui Johnson, precum Dominic Cummings, însă se amăgesc că bullying și trecutul glorios al Imperiului pot apăsa în negocieri. Ei arată o neînțelegere totală a mecanismelor funcționării Uniunii Europene și merg astfel drept spre un iresponsabil eșec.
Cazul lui Cummings dovedește că el și Boris Johnson încă nu au înțeles că UE funcționează ca un bloc și că o strategie în care se caută a exercita presiuni asupra unor țări izolate, precum Irlanda, nu va funcționa. Este, scrie Irish Times, strategia lui Donald Trump, care vede politica internațională doar în termeni de putere, ca pe un joc în care doar țările mari câștigă.
Bruxelles: ultima fază a audierii Comisarilor UE
Marți au avut loc la Bruxelles ultimele audiții legiuite, ale „greilor” Comisiei, printre care cei doi Spitzenkandidaten, care candidaseră oficial, din partea grupurilor lor politice, pentru funcția de președinte al Comisiei Europene, înainte ca șefii de stat și de guvern, sub influența lui Macron, să se decidă pentru nechemata Ursula von der Leyen. E vorba de olandezul Frans Timmermans și daneza Margrethe Vestager, practic cei mai puternici oameni din Comisie după von der Leyen și care au fost răsplătiți cu funcția de primi-vice-președinți, putând lua locul acesteia la nevoie.
Presa se concentrează însă asupra cazului franțuzoaicei Sylvie Goulard, care ar trebui să se prezinte iarăși în fața deputaților europeni din pricina problemelor sale juridice. Asta a făcut-o până acum pe Goulard, cum o remarcă același site american Politico, pe platforma sa europeană de la Bruxelles, să ezite să promită că se va retrage dacă ea va fi inculpată oficial în Franța.
Tot Politico mai scrie că von der Leyen „nu a fost înnebunită” de propunerea lui Dan Nica din partea României pentru postul de comisar, dar că Dăncilă a asigurat-o că mai are un Joker ascuns în mânecă: secretara de stat din MAE Gabriela Ciot. Se mai vorbește, de asemenea, ca Ungaria să primească acum portofoliul Transporturilor, liniștind astfel spaimele țărilor din Balcanii de vest, care nu vedeau cu ochi buni ca un maghiar să primească portofoliul Extinderii.
Nobel și Joker
În Spania, El Pais anticipează decernarea, joi, a celor două premii Nobel de literatură, 2018-2019, și scrie despre cinci scriitori care ar putea primi Nobelul și cinci care l-ar merita. E vorba doar de femei în pronosticurile El Pais: poetesa canadiană Anne Carson, apoi eterna Margaret Atwood, franțuzoaica din ostroavele Antile Maryse Condé, chinezoaica Can Xué și poloneza Olga Tokarczuk. El Pais sugerează însă și alte nume, precum la fel de eterna Joyce Carol Oates sau Siri Hustvedt.
La Bruxelles, La Libre Belgique amintește scandalul sexual în urma căruia Jean-Claude Arnault, soțul francez al unei membre a Academiei suedeze care decernează premiul a fost condamnat la doi ani și jumătate închisoare.
În sfârșit, filmul Joker a ajuns în sălile cinematografelor în mai multe țări abia astăzi, la o săptămână după ce ieșise în Belgia, unde îl văzusem atunci când i-am scris cronica.
În Germania, la München, Süddeutsche Zeitung pune întrebarea cât de periculos este Joker, prin ceea ce ar putea fi luat drept o incitare la violență individuală și colectivă. La Berlin, foarte stângistul Tageszeitung, celebrul TAZ (opus lui FAZ, conservatorul Frankfurter Allgemeine Zeitung), analizează, făcând cronica filmului, conceptul atât de american de incel („involuntary celibacy“, celibatul involuntar), cel atât de deplâns de un guru al dreptei albilor care își consideră amenințată condiția superioară, cum este Jordan Peterson. Conceptul de incel, ceea ce este Jokerul în film, e asociat cu misoginia, angoasa și mizantropia iremediabilă, boli ale adultului alb occidental contemporan. Jordan Peterson justificase chiar parțial actul terorist al asasinului misogin din Toronto, punându-l pe seama „celibatului involuntar”.
În Franța, Libération scrie despre Joker, sub titlul A Very Mad Trip (joc de cuvinte pe precedentele filme Very Bad Trip ale regizorului Todd Phillips), o cronică entuziastă. Cotidianul stângii intelectuale pariziene se oprește, cum era previzibil, asupra mesajului social al filmului și asupra controverselor care au însoțit premiera lui în SUA.
Jokerul e un produs DC Comics, iar nu Marvel, ba chiar Libération estimează că acest film dă o lovitură finală francizelor Marvel. Joker este exact inversul unui film de super-eroi, deși le imită mecanismul: filmul ia partea răului, fără nuanțe, fără a-l prezenta ca fiind binele ascuns și răsturnând astfel valorile în circulație până la un punct de confuzie maximă.
Prin felul în care prezintă și încurajează violența populară Joker este un «film populism», film-de-acum-imediat, dar făcut să reproducă atmosfera anilor 1980 ai erei Reagan, premergătoare erei Trump Tower.
Evident că Libération îl citează pe filozoful modern al esteticii vizualului Walter Benjamin și ne duce într-o excursie prin deconstructivism ca să aflăm că atotprezența opresantă a actorului Joaquin Phoenix este de fapt un post-joc.
Așteptam cu nerăbdare și cronica din foarte cititul cotidianul catolic francez La Croix. Ea este intitulată: „Joker” – un clown mizerabil și dezgustător. În schimb, surpriză, Le Figaro, ziar la fel de catolic și de conservator ca La Croix, face o cronică elogioasă și nu își ascunde entuziasmul pentru acest film subversiv, dar în același timp comercial, care a încasat 93,5 milioane de dolari în weekendul premierei în SUA, cel mai bun demaraj american din toate timpurile pentru un weekend de octombrie.
Articolul apreciativ din Le Figaro are la rândul său aluzii culturale criptate, precum atunci când scrie că filmul, precum și personajul, avansează mascat (avance masqué). „Avansez mascat” (J’avance masqué, în latină: Larvatus prodeo) nu e altceva decât deviza personală a lui Descartes.
Toate acestea fac ecou la ceea ce spusese recent Martin Scorsese, și anume că filmele Marvel cu super-eroi „nu sunt cinema”! Scorsese a și spus de altfel că el nu se uită la ele, că tot ce vede acolo e doar un parc de atracții.
Chiar și săptămânalul politico-satiric francez Le Canard enchaîné, una din puținele publicații din lume care funcționează fără publicitate și exclusiv din vânzările pe hârtie (cealaltă fiind, tot în Franța, Charlie Hebdo) scrie în ultimul sau număr (articol disponibil doar pe hârtie) că, deși Joker merită văzut doar dacă nu avem ceva mai bun de făcut, scena confruntării cu idolul cinic jucat de De Niro face toți banii, pentru că „discursul eroului amintește în mod straniu revoltele populiste actuale din democrațiile noastre”, cele în care politica a ajuns să fie făcută de Jokeri.