Verdictul istoricilor pentru judecătorii din dosarul Ursu: „analfabetism istoric” sau ticăloșie? Cinci probleme grave ale motivării

Motivarea completului de trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), de achitare a asasinilor disidentului Gheorghe Ursu, a stârnit furie și uluire în societate, în special printre istorici și oameni de cultură.

Dincolo de explicațiile juridice, documentul neagă atât represiunea din perioada ceaușistă - spunând că populația nu s-a aflat într-o „stare de adversitate” cu sistemul comunist și Securitatea - cât și disidența lui Gheorghe Ursu.

Mai mult, metodele Securității sunt puse într-o lumină de normalitate, fiind comparate cu procedurile judiciare actuale.

O falsificare a istoriei, o neînțelegere abisală a comunismului și reluare a unor discursuri promovate și înainte de 1989, spun istoricii consultați de Europa Liberă.

Esența deciziei este spălarea de păcate, la 33 de ani de la Revoluție, a celor doi „securiști”, Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, ofițeri în cadrul Direcției a VI Cercetări penale din Departamentul Securității Statului.

Procesul durează de ani de zile, timp în care dosarul a fost emasculat de probe, așa cum a declarat într-un interviu pentru Europa Liberă Germina Nagâț, membră în Colegiul Consiliului Naționael de Studiere a Arhivelor Statului.

În acest timp, au fost schimbate încadrările din crime împotriva umanității în tratamente neomenoase, ceea ce i-a avantajat în cele din urmă pe cei doi ofițeri.

Întrebarea este cum trei judecători, Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu, relativ tineri, cu facultăți de Drept terminate după 1989, absolvenți ai Institutului Național de Magistratură (INM), aflați la apogeul carierei - Curtea Supremă - ajung să vehiculeze astfel de teze?

Motivarea arată că ei înțeleg prea puțin din sistemul comunist, din mijloacele de represiune folosite de Securitate și regim pentru a ține populația sub control. Un control bazat pe frică și încălcarea tuturor drepturilor individului, care erau cu toate acestea stipulate în constituție și legislație.

Care este explicația: ignoranța, reaua-credință, asimilarea propagandei securistice ante și post revoluționare?

Judecătorii aveau posibilitatea să se informeze despre crimele comise în timpul comunismului din foarte multe surse, una dintre acestea, la îndemână, fiind Raportul Tismăneanu al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Opiniile istoricilor consultați de Europa Liberă sunt dure.

Dorin Dobrincu, istoric: Judecătorii sunt analfabeți în istorie și au o cultură precară

„Cred că avem de-a face cu convingeri ale judecătorilor care rezultă din ignoranță. Cred că oamenii aceștia sunt pur și simplu analfabeți în istorie, nu citesc nimic, au o cultură precară. Nu discut chestiunile tehnice, discut din punct de vedere al unei justiții care vrea să transmită ideea de dreptate și modul în care au imaginat motivarea este scandalos.

Ei nu au competențe istorice, dar emit judecăți de tip istoric. Or, asta este inacceptabil - profesional și moral. Dacă nu ai niciun fel de competență istorică și nici n-ai citit nimic, atunci rămâi în limitele literei legii”.

Dorin Dobrincu este istoric și cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași.

Ana Blandiana: Unde au fost cei trei judecători până acum?

„Unde au fost cei trei judecători, cu pensii speciale, ai Curții Supreme care au semnat achitarea torționarilor din procesul Gh. Ursu în cei 25 de ani când s-au scris sute de articole, apeluri, proteste și s-au organizat zeci de dezbateri prin care societatea civilă românească n-a obosit să ceară și să argumenteze dreptatea în acest caz, devenit simbolic nu doar prin crima care pedepsea un delict de opinie, ci și prin tergiversările care dovedeau solidarizarea mecanismului judiciar cu vechile structuri ale Securității?”

Ana Blandiana este scriitoare și luptătoare pentru libertate civică.

Germina Nagâț: Instanța putea găsi cu ușurință cărți și documente dacă voia

„Practic, instanța validează o istorie paralelă a comunismului lui Ceaușescu, care este contrazisă de întreaga arhivă a CNSAS și de expertiza istorică vastă care e pe piață în momenul acesta, pe care instanța o putea găsi, dacă voia, cu ușurință în cărți, în documentele din anexa de la rechizitoriu. Se vede că judecătorii nu sunt informați, că nu au citit, probabil nu au vrut.

Cum poți după trei decenii de democrație și de acces la informația istorică autentică, de acces la documente și mărturii să descrii epoca Ceaușescu și relația Securității cu populația așa cum o face motivarea acestei sentințe”.

Germina Nagâț este membră în Colegiul Consiliului național pentru Studierea Arhivelor Securității( CNSAS).

Doina Jela Despois: Sunt ignoranți, ticăloși și supuși

„Sunt ignoranți, ticăloși și supuși. Toate trei merg foarte bine împreună. Ei dau semnalul că sunt mai presus de lege, că pot să decidă absolut orice, pentru că multe dintre afirmațiile din motivare nu au legătură cu vreun articol de lege, sunt opiniile lor.

Este o mare de documente despre această adversitate față de regimul comunist. Deci, pe ce informații se bazează afirmația aceasta, care nu are are legătură cu legea?”

Doina Jela este scriitoare și a tradus Cartea neagră a comunismului de Stephane Courtois.

Marile „gafe” ale judecătorilor

1. Securitatea bună și cea rea

Dezamăgirea față de verdictul Înaltei Curți este legată de argumentația judecătorilor pentru achitarea celor doi torționari.

În primul rând, motivarea împarte perioada comunistă în două, cea de până în 1964, care era una represivă, în care opozanții regimului erau aruncați în închisori, trimiși la Canal, omorâți și torturați, și cea de după, considerată una blândă.

Această afirmație este un fals istoric, spune pentru Europa Liberă istoricul Dorin Dobincu.

„E clar că avem de-a face pur și simplu cu realuarea unei teze care circula și înainte de 1989, afirmată cu putere și în postcomunism și anume că a existat o Securitate rea în prima parte a regimului comunist, dar după aceea a fost o Securitate bună, patriotică, care nu utiliza instrumentele criminale de dinainte.

Este și inexact și scandalos din punct de vedere moral. Cred că pur și simplu e o victorie a sistemului de gândire imaginat înainte de 1989 și perpetuat după aceea de serviciile de informații. Asta vedem acum în justiție”, susține istoricul Dorin Dobrincu.

Deținuți politici au existat până în 1989, Aiudul avea o secție specială pentru politici, iar violența se practica pe scară largă.

Există numeroase cazuri de încarcerări și violențe, unele celebre, cum este cel al lui Vasile Paraschiv, de exemplu, sau cel al lui Radu Filipescu, bătut cu sălbăticie în închisoare, dar și multe altele, mai puțin cunoscute, dar consemnate de numeroasele cercetări făcute de istorici și de CNSAS.

Să nu fi avut habar judecătorii Valerica Voica, Constantin Epure si Alin Sorin Nicolescu de toată această istoriografie?

Cei trei par să nu înțeleagă cum funcționa represiunea în sistemul comunist, care erau mijloacele folosite de Securitate și cum se exercita teroarea asupra populației.

2. Nu exista stare de „adversitate” între Securitate și populație

Pentru a demonstra inexistența tratametrelor neomenoase, cei trei judecători de la Înalta Curte susțin în motivare că era obligatoriu, conform definiției, să existe o stare de „conflict”, de adversitate între organele statului și populație.

Ceea ce, susțin judecătorii, fără a aduce vreo dovadă istorică în acest sens, nu ar fi existat.

Cu alte cuvinte, în perioada ceaușistă populația era fericită, nu avea nici un motiv de nemulțumire („adversitate”) și „conflicte” precum revolta muncitorilor de la Brașov din 1987.

Miile de dosare de urmărire informativă instrumentate de Securitate, sutele de arestări și teama generală care domnea în societate nu sunt de natură a le ridica întrebări judecătorilor de la Supremă.

Este o lovitură dată cunoașterii despre istoria recentă, spune pentru Europa Liberă Germina Nagâț, membră în Consiliul CNSAS.

„Este sfidător la adresa tuturor celor care am trăit în epoca aceea și la adresa celor care am ieșit pe stradă la Revoluție, care este apogeul stării de adversitate dintre populație și Securitate, autorități, stare pe care această sentință o neagă fără niciun argument valabil. Practic este o lovitură dată cunoașterii despre istoria noastră recentă. Este o ficțiune grotescă pe alocuri”, ne spune doamna Nagâț.

3. Semnul egal între metodele Securității și procedurile de azi

Judecătorii susțin în motivare că acțiunile și metodele pe care le folosea Securitatea împotriva cetățenilor în perioada ceaușistă - filaje, ascultarea telefoanelor și deschiderea corespondentei, montarea de tehnică în case, interogatorii și amenințări etc. - sunt pur si simplu „procedee probatorii folosite în anchetarea infracțiunilor” și nu au legătură cu „așa-zisele acțiuni de reprimare și intimidare invocate de parchet”.

A pune semnul egal între mijloacele Securității și cele folosite în prezent de parchete, ca și cum Securitatea ar fi fost o instituție democratică, care nu făcea decât să aplice legea, este o „manipulare”, susțin istoricii consultați de Europa Liberă, care „nu face decât să genereze confuzie și să acrediteze ideea că securitatea ceaușistă nu era chiar așa de rea”.

4. Mistificarea practicilor sistemului

Gheorghe Ursu, susțin judecătorii, nu a fost arestat pentru opiniile sale politice, ci pentru că la percheziție a fost găsită valută - 17 dolari - în casă.

Judecătorii de la Curtea Supremă consideră acest lucru normal, din moment ce legea de la vremea respectivă interzicea și pedepsea deținerea de valută.

Greu de spus dacă din ignoranță sau din rea-intenție, dar magistrații supremi creditează una dintre cele mai răspândite și îngrozitoare practici ale sistemului: înscenarea unor infracțiuni de drept comun pentru a putea aresta oamenii pentru criticile aduse regimului.

Este de notorietate și există numeroase cărți, studii, documente, fie și dacă ne referim doar la Raportul Tismăneanu, care arată că pentru a demonstra Occidentului că în România nu există deținuți politici și sunt respectate drepturile omului, Securitatea se folosea de infracțiuni de drept comun - deținerea de valută fiind cea mai utilizată - împotriva oponenților regimului.

5. Decredibilizarea victimei, negarea disidenței lui Gheorghe Ursu

Pentru a-și justifica teoria că Gheorghe Ursu nu a fost ucis în închisoare pentru opiniile sale politice și nici nu a fost supus unor tratamente neomenoase, sau s-a aflat sub „puterea adversarului”, judecătorii fac o întreagă demonstrație că acesta nu ar fi fost un veritabil disident.

Principalul argument folosit este că opiniile sale critice la adresa regimului nu au fost făcute publice ( scrisorile trimise Radio Europa Liberă erau nesemnate și jurnalul nu fusese descoperit încă de Securitate) și a putut pleca în Occident, ceea ce îl face ab initio suspect și un favorit al sistemului.

Germina Nagâț, membră în consiliul CNSAS, explică pentru Europa Liberă că este „insultător și dezonorant” să faci astfel de afirmații.

Este de notorietate că pentru a primi pașaport își trebuia acordul Securitații, „dar asta nu înseamnă că toți cei care aveau pașaport erau colaboratori sau profitori ai regimului”, explică Nagâț.

„În situația lui Gheorghe Ursu au fost mii de români, ca să nu mai spun câți disidenți au fost, pe care nicio instanță nu a îndrăznit să-i conteste, cum ar fi Doina Cornea, care și ea avea o fiică plecată, căsătorită legal în Franța, Paul Goma, căruia Securitatea i-a dat pașaport ca să scape de el din țară, Vasile Paraschiv, care și el a fost în Franța și s-a întors, Ana Blandiana. Ce facem cu oamenii aceștia, îi transformăm pe toți în complicii lui Ceaușescu? Cum poți să denaturezi lucrurile în asemenea hal?”, se întreabă revoltată Germina Nagâț.

VIDEO. Fiul disidentului Gheorghe Ursu explică, după proiecția documentarului „Cazul inginerului Ursu”, care au fost motivele pentru care a pornit un război în justiție, luptă care durează de 33 de ani, pentru a demonstra vinovăția celor care i-au ucis tatăl.

Andrei Ursu: Ce putere mai au securiștii „să influențeze pozitiv” magistrații?

În ultimă instanță, procesul nu era despre calitatea de disident a lui Gheorghe Ursu, ci despre omorârea acestuia în anchetă. Iar calitatea de disident a lui Ursu în timpul anchetei nu poate fi pusă la îndoială, doar de aceea l-au arestat și omorât, subliniază Nagâț.