În primul rând, trebuie spus că leninismul, deci doctrina aflată la temelia totalitarismului bolșevic, a fost o versiune a marxismului, revizuită pe baza tradițiilor radicalismului politic rus. Bolșevismul a fost un proiect de tip conspiraționist, autoritar și extremist. Pentru Lenin și camarazii săi, niciun sacrificiu uman nu era excesiv atunci când se punea problema salvării unei „Revoluții” sanctificate și mitologizate.
În cosmologia politică leninistă, rolul central revenea partidului de avangardă. Era vorba de un elitism exacerbat, în care militanții „statului major al revoluției” erau înzestrați cu capacități cognitive miraculoase. Cum scria Alain Besançon, diferența dintre primii creștini și bolșevici este că cei dintâi știau că cred, câtă vreme Lenin și adepții săi credeau că știu. Se năștea astfel mitul partidului de tip nou, posesor al unei ideologii ce se pretindea științifică. Membrii acestui partid/mișcare erau revoluționari de profesie. Mai târziu, Che Guevara s-a făcut ecoul lui Lenin când a spus că „datoria oricărui revoluționar este să facă revoluția”. Pentru leniniști, nu există îndoieli, întrucât ei susțin că au acces la cunoașterea „legilor istoriei”. Istoria devine astfel obiect de venerație, fetiș doctrinar și alibi pentru cele mai halucinante salturi mortale tactice.
Luarea puterii de către bolșevici a însemnat sfârșitul efemerei democrații liberale ruse instaurată în februarie 1917. Partidul leninist, în fapt o sectă apocaliptic-fanatică, a luat puterea pe baza unei lovituri de stat, botezată ulterior de către istoriografia oficială drept „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”. Bolșevicii, în diversele lor ipostaze, au deținut această putere în chip monopolist până în momentul în care, în 1988–1989, Mihail Gorbaciov a renunțat la sistemul partidului unic și a acceptat pluralismul politic și statul de drept. Bolșevismul a simbolizat dictatura unui partid autodesemnat drept exponent al proletariatului. A fost, de fapt, dictatura unei caste parazitice (nomenklatura) asupra întregii populații, inclusiv asupra clasei muncitoare. Începea astfel ceva cu totul nou în istoria rusă, europeană și mondială. Bolșevicii au practicat teroarea de tip iacobin, ducând-o la paroxism. Pentru Lenin, Troțki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, Stalin și ceilalți corifei ai bolșevismului, scopul final era revoluționarea condiției umane în virtutea unor postulate descărnate și absurde. Bolșevismul era o doctrină salvaționistă, un milenarism triumfalist și o ecleziologie (partidul era substitutul Bisericii). Fracționismul, deci o minimă democrație internă, era blamat ca un păcat mortal.
Aniversările loviturii de stat bolșevice au fost adeseori momente cruciale. În 1927, se consuma înfrângerea opoziției troțkisto-zinovieviste, iar Stalin dobândea puterea nedisputată la vârf (Buharin era înlăturat un an mai târziu). În 1937, are loc apogeul Marii Terori, cu sute de mii de morți. În 1947, ia ființă Cominformul și se naște Blocul Sovietic. În 1957, se lansează Sputnik-ul, un episod exploatat propagandistic pentru a crea impresia că aventura bolșevică avea încă vântul în pupa. În fine, la începutul lunii noiembrie 1987, Gorbaciov admitea în discursul aniversar ororile staliniste, condamna atrocitățile în masă și declara că acestea sunt „de neuitat și de neiertat”. Ultimul lider al partidului creat de Lenin a îmbrățișat tot mai mult tezele social-democrației. Este, în fond, triumful târziu, ambiguu și patetic al unui menșevism care nu mai are șanse de resuscitare. În 1991, sub presiunea tot mai activei societăți civile și a naționalismelor revigorate, se încheie existența a ceea ce s-a numit URSS.
Ce rămâne așadar de pe urma acestui experiment cu ale sale enorme, astronomice costuri umane? În primul rând, o catastrofă socială fără egal și fără precedent, prețul obsesiei ideologice a posedaților leniniști (scria Lenin: „Dați-mi o organizație revoluționară și voi răsturna lumea”) Apoi, persistă, apăsătoare și toxice, mentalitățile de tip bolșevic, marcate de maniheism istoric și de orbire etică, un nihilism moral pentru care valorile tradiționale rămân obiect de dispreț și deriziune. Ne întâlnim în continuare, în pofida a tot ce se știe despre dezastrul sistemelor de tip sovietic, cu nostalgia leninismului în cercuri stângiste impenitente și printre doctrinari care cultivă iresponsabilitatea morală. Lista reziduurilor leniniste ar putea continua. Mă voi limita la a aminti autoritarismul „democrației administrate” de tip Putin, în care nu încape loc pentru competiție veritabilă între actorii politici, iar libertatea presei este grav șubrezită. Putin este copilul culturii politice bolșevice. Lenin poate fi expulzat din Mausoleu, dar leninismul ca formă mentală nu a dispărut...