Nu e cazul să spunem că Radu Afrim are talent. Se știe deja, de destul de mult timp și spectacolul cu „Pădurea spânzuraților” este, după părerea mea, un moment de vârf în cariera sa. Unul ce-i cere pe viitor: și mai mult, pentru că are de unde. Spectacolul lui Afrim este, ceea ce numim noi în teatru, un spectacol de mare montare. Mă îndoiesc că ar putea fi refăcut pe o scenă mică și fără mijloacele financiare ale Teatrului Național din București.
Așa cum aflăm din program, „Pădurea spânzuraților” nu este de fapt o dramatizare a romanului lui Liviu Rebreanu, ci așa cum se scrie în programul amintit, „Pădurea spânzuraților ”după Liviu Rebreanu, scenariul de Radu Afrim. Ceea ce înseamnă că este o lucrare independentă, inspirată de romanul lui Rebreanu, care a urmat coloana vertebrală a poveștii, dar care nu pretinde la subtilitatea scrierii autorului, devinind o operă de sine stătătoare.
Desigur, spectacolul pune și câteva întrebări. Oare era mai bună o dramatizare obișnuită, care urmărea în amănunte gândurile lui Rebreanu sau acest super-spectacol în care Rebreanu există, dar nu mai e autor?
E adevărat, că din când în când, poate, elementele care îmbracă spectacolul pot părea exagerate. Dar cum autorii spectacolului ne spun (așa cum am arătat mai înainte), că avem de-a face cu un tot independent, întrebarea de mai sus nu-și mai are rostul.
Trebuie să recunoaștem că aceste „învelișuri” - inventate clar de regizor, cu ajutorul scenografului Cosmin Florea, a coregrafei Andreea Gavriliu, a mapping-ului lui Andrei Cozlac și a universului sonor semnat tot de autorul-regizor – ne arată că inventivitatea creatorilor a fost realmente mare, chiar foarte mare și aproape totdeauna potrivită.
În spațiul unei cronichete, nu am locul și nici timpul de a analiza aceste lucruri, de a-mi spune păreri, în amănunt, în privința lor și eventual, în puține cazuri, de a nu fi de acord cu ele.
Pincipalul, pentru noi spectatorii, e că spectacolul are stil și te „prinde”. Că sunt convins că toți actorii, cântăreții, figuranții, participanți la realizarea lui au lucrat într-o perfectă armonie cu realizatorii. Că fiecare s-a obligat să dea totul din rolul, mișcarea, muzica sau simpla participare.
Nu mă mai întorc la Radu Afrim, de care am vorbit destul de clar , până acum și căruia nu mai are nici un rost să-i înșir, încă o data, calitățile și voi aminti, acum, numele câtorva actori care s-au detașat din ansamblu. Apostol Bologa, interpretat de Alexandru Potocea, ca și Conștiința (Marius Manole) ar merita multe rânduri de explicație a succesului lor clar. Un om de teatru le spune, din tot sufletul, UN BRAVO, pe care amândoi îl merită, cu vârf și îndesat.
La fel cum spun BRAVO și actrițelor Raluca Aprodu, Natalia Călin și Ada Galeș – care, în puținele scene în care au apărut, au fost foarte potrivite, dovedind mult mai multe însușiri scenice, de cât le permiteau rolurile.
Nu trebuie să uităm nici pe cele două minunate cântărețe Lenuța Purja și Teodora Purja, care au apărut în momente foarte importante ale spectacolului. Pe care, de altfel (doar una dintre ele) l-a și pornit. Și l-a pornit bine.
Să nu uit începutul și finalul, care au dat stilul și intențiile profunde ale spectacolului și care, într-un fel, ne-au dus pe firul istoriei, până în ziua de azi. Dând „sărbătorii teatrale” și rolul de a ne reaminti că, mai e un drum lung, cam lung, până la victorie.