George Banu: „Teatrul era un loc în care se vorbea despre cum putem să existăm rezistând, necapitulând, dar fiind împreună” (VIDEO)

Lucian Ștefănescu în dialog cu George Banu

Europa Liberă: 30 noiembrie 2019, aeroportul​ din München, stăm de vorbă cu criticul de teatru George Banu și încercăm să stabilim un fel de reper ideatic, dacă se poate, despre ce înseamnă teatrul românesc la 30 de ani de la căderea regimului comunist și poate să facem o comparație cu ce a fost înainte.

George Banu: „În ‘89 eram la Angers și vedeam un spectacol de teatru foarte semnificativ, era o adaptare făcută de Ludwik Flaszen, celebrul om de teatru, mâna dreaptă a lui [Jerzy] Grotowski, care pusese în scenă „Demonii” lui Dostoievski. Mi se pare foarte semnificativă legătura între „Demonii” lui Dostoievski, cu tot scepticismul marelui rus privind utopia comunistă, cu faptul că eram atunci acoloși vedeam spectacolul, și când am ajuns la hotel, mă uitam la televizor ca să aflu ce se întâmplă.

După aceea, evident, am ajuns la Paris, am urmărit evenimentele și a început o perioadă de mare efervescență în teatru, îndeosebi grație lui Andrei Șerban, care a luat direcția Teatrului Național [din București] și a refăcut spectacolul lui mitic cu „Trilogia antică”. Dar problema care-i foarte interesantă este de a aminti că în anii grei ai decadei '80, teatrul a existat. Teatrul a existat, regizori importanți au lucrat – Măniuțiu, Dabija, Tocilescu, Cătălina Buzoianu – și la începutul anilor ‘90, acești regizori s-au găsit într-un alt context care, într-un fel, a modificat scara de valori.

Cătălina Buzoianu, care era marea figură emblematică a teatrului românesc, și-a pierdut reperele și s-a marginalizat cu spectacole modeste - e foarte greu să treci de la statutul de number one la cel de unul printre ceilalți, cum a fost cazul Cătălinei. În schimb, regizori ca Mihai Măniuțiu au găsit o nouă formă de expresie teatrală, s-au impus și au constituit o echipă cu Marcel Iureș, cu Oana Pellea. Alexandru Tocilescu a lucrat cu Ion Caramitru și a prezentat după ‘89 în condiții cu totul și cu totul mai favorabile celebrul „Hamlet”, pe care am reușit să-l invit la Paris.

În primii ani, teatrul românesc a fost foarte bine primit la Paris, unde trăiesc eu, deci referința mea nu e francofonă din cauza unei megalomanii franceze, ci din cauza faptului că acolo cunosc situația, teatrul românesc a fost bine primit, dar mineriada și simulările de la Timișoara au avut efecte negative.

Pregătisem la Teatrul Odéon o mare sărbătoare pentru teatrul românesc, care până la urmă a fost anulată, dar totuși la începutul acestei noi perioade am reușit să invit recitalurile lui Ion Caramitru cu Dan Grigore, la teatrul Athénée, unde Monica Lovinescu a organizat un boicot contra lui Caramitru. Caramitru spune că în Jurnalul ei ea își cere scuze.

Europa Liberă: De ce?

George Banu: Pentru că îl considera pe Caramitru, ceea ce era adevărat la vremea aceea, nr. 2 al lui Iliescu. În guvern era nr. 2.”

Europa Liberă: Dar ce are teatrul cu politica?

George Banu: „Teatrul și politica sunt legate ca mâna dreaptă cu mâna stângă. El era considerat de Monica un fel de emisar al politicii oficiale. Și îmi aduc aminte și acum că eu vorbisem cu directoarea teatrului de la Athénée și i-am spus că trebuie să invităm, va fi lume multă, Caramitru, toată diaspora românească l-a văzut la televizor, nu știu ce, și, la un moment dat, la pauză sau la sfârșitul spectacolului, între două uși (n-am să uit niciodată în viață, Josie Anorvil o chema), ea mi-a spus: „Georges, unde sunt românii Dvs.?”. Nu erau români în sală.

Din fericire, în sală era Cioran și grație acestui moment, cum la televiziune se camuflează, nu s-a văzut că nu era prea multă lume în sală. Și o muziciană care a doua zi a făcut efort publicitar pentru Dan Grigore și oamenii au venit pentru Dan Grigore-pianist, și Cioran a vorbit, a făcut o emisiune la televiziune, a fost înregistrat și a vorbit foarte frumos și regăsirea lui Eminescu de către Cioran e legată de acest recital.

Apoi a urmat un recital organizat la Teatrul Odéon cu un foarte mare actor, Ștefan Iordache, cu „Regii shakespearieni”, pus în scenă de Alexa Visarion. Și ultimul moment – culmea, cel mai important! – a fost venirea lui „Hamlet” la Paris, în regia lui Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru. După aceea a urmat o lungă perioadă de umbră privind teatrul românesc pentru motive politice, pentru motive estetice.

Într-un fel, cinematograful a depășit teatrul românesc. Lucrul acesta este foarte flagrant. În țările în care, la un moment dat, cinematograful e mai puternic, teatrul e mai slab. De exemplu, acum cei mai buni regizori [de teatru] europeni la ora actuală sunt polonezi. Cinematograful e inexistent [în Polonia]. În România e invers. Deci, a fost un tunel privind teatrul românesc în străinătate, ceea ce nu a împiedicat apariția unor figuri importante ale teatrului românesc în țară ca Felix Alexa, ca [Radu] Afrim... și apariția unui mare festival, cel creat de Constantin Chiriac la Sibiu, care a devenit un festival european de referință.”

Europa Liberă: Și mai este Festivalul Național de Teatru al Marinei Constantinescu. FNT i se spune.

George Banu: „FNT, da, nu e al Marinei Constantinescu. Sînt responsabili succesivi, dar care festival a fost foarte bun când a fost Marina directoare, mai slab când au fost alții. Dar FNT-ul rămâne totuși un festival național, pe când la Sibiu și la Cluj, unde Tompa a creat un festival extrem de important, „Interferențe”, Sibiul e un fel de încrucișare de drumuri a diverselor forme de spectacol, pentru că Chiriac a avut intuiția de a deschide festivalul și al formelor coregrafice, al dansului, teatrului de stradă și a devenit un eveniment internațional și local, adică Sibiul e mândru de festivalul lui, iar Tompa organizează un festival de foarte mare calitate, extrem de exigent, concentrat, mai puțin integrat în rețeaua urbană a Clujului, iar acum (ne-am întâlnit în avionul cu care ne întorceam de acolo), a organizat Festivalul Uniunii Teatrale Europene, un festival de foarte bună calitate.

VIDEO: George Banu și Marcel Iureș discutînd la Cluj despre versuri, personaje și actori singuratici

George Banu și Marcel Iureș despre versuri, personaje și actori singuratici

În același timp, cred că în România s-a urmat calea pe care o începuse Valentin Silvestru, pe care mulți au criticat-o, aceea a festivalurilor locale. Acum, în România sunt foarte multe festivaluri locale, care sunt evenimente interesante – Teatrul Clasic la Arad, Teatrul de Dramaturgie Contemporană, la Suceava. Există o efervescență a teatrului în România.”

Europa Liberă: Vorbim despre spectacole, despre teatru, dar cum stăm cu dramaturgia contemporană românească?

George Banu: „Cu dramaturgia stăm cam prost peste tot în lume. Nu sunt mari autori, nu sunt mari autori. Se scrie foarte mult, dar puțini autori se impun. În România sunt figuri de femei-regizori, mari animatoare, cum este Gianina Cărbunaru, care scrie și care face un teatru angajat, uneori foarte interesant. Și acum conduce un festival foarte deschis la Piatra Neamț. Mai e o altă fată, colegă cu ea de generație, Alexandra Badea, care lucrează la Paris, care e scriitoare și regizoare.

Ce scriu ele e legat de actualitate, e legat de prezent, sunt opere contextuale, de calitate, dar cărora nu le prevăd o posteritate îndelungă. Dar cred că în general în lume astăzi, în afară de Anglia, dar în Anglia se scrie mult, dar autorii sunt foarte episodici, apar-dispar, apar-dispar, ca niște stele căzătoare. În Franța se scrie, se cheamă scriitură de scenă, adică, ca în Evul Mediu, adică scriu actorii împreună texte, care eu spuneam puțin cinic este ca „Burger King” – repede mâncat, repede uitat, texte care au o anumită importanță. Și legate de o scriitură colectivă, marile texte de teatru interesează în măsura în care sunt puse ca întrebări existențiale la care revii, pentru că răspunsul nu e definitiv.

De ce pui în scenă „Oedip Rege” sau „Hamlet”? Pentru că întrebarea e acolo și fiecare își poate avansa răspunsul lui față de aceste texte. Textele contemporane pe care le urmărim sunt texte care au o prezență evidentă, uneori foarte vie, foarte legată de actualitate, dar care, după părerea mea, vor muri ca muștele atrase de lampă.”

Europa Liberă: E un paradox aici. Spuneți că dramaturgia, în general în lume, este cumva într-un con de umbră, dar teatrul este și el într-un con de umbră? Mai ales în această societate a entertainment-ului și a digitalizării?

George Banu: „Teatrul e minoritar, dar, în același timp, e un centru de rezistență. Evident că, dacă te uiți la televizor și vezi oamenii că sunt excitați pe un teren de fotbal, la un concert, teatrul e minoritar, dar eu cred că este o minoritate efervescentă. Cei care se întâlnesc, cum erau la Cluj, aseară [29 noiembrie 2019, n.red], am văzut o mie de oameni, erau fericiți. Au văzut „Dictatorul” lui Chaplin într-o versiune maghiară, a unei regizoare maghiare de la Budapesta. Teatrul evident că este o picătură de apă în lumea asta, dar e încă o picătură din care se hrănesc oameni îndrăgostiți de prezență, oameni îndrăgostiți de intimitatea cu actorii, oameni îndrăgostiți într-un fel și de plăcerea de a fi împreună nu pentru a se dărui numai sunetelor, ca în concerte, ci și cuvintelor.”

Europa Liberă: Ați vorbit de o mie de oameni. Cum e publicul românesc al teatrului?

George Banu: „Publicul românesc este excepțional. Artiștii nu sunt excepționali, sunt interesanți, dar publicul e excepțional, pentru că, după părerea mea, e unul dintre elementele proprii ADN-ului comunist. Adică, la fel ca și în Rusia, la fel ca și la Praga, la fel ca și în Polonia există un anumit respect, o anumită atracție pentru cultura teatrală, pe care comunismul a dezvoltat-o, pentru că această cultură teatrală a fost o cultură de rezistență, a fost o cultură în care marii regizori erau tot timpul niște rezistenți, dar rezistenți la nivelul societății, nu ca un scriitor. Și atunci, atracția pentru teatru mi se pare un fenomen propriu vechiului Est, care s-a transmis din părinți în copii.

La Cluj, sălile erau arhipline, sălile de o mie de persoane. La București, în timpul FNT-ului, sălile erau arhipline, dar nu numai că erau arhipline, dar simți într-un fel atenția publicului, dorința de a vedea teatru, care e diferită de Occident, unde oamenii se duc la teatru, dar cu o ușoară distanță, o ușoară indiferență. Eu am văzut astă-vară un spectacol extraordinar al unui italian celebru - Pippo Delbono, care era un fel de cântec de doliu al lui, se chema „La Gioia”, l-am văzut la Sibiu. Și l-am revăzut cîteva luni după acea la Paris la a câteva luni, la Théâtre du Rond-Point des Champs-Élysées și nu mai era la fel de bun.

Și-am vorbit cu Pippo Delbono, cu regizorul, și i-am spus: „Pippo, mie îmi place foarte mult spectacolul, dar nu-i la fel de bun ca la Sibiu”. Și el mi-a răspuns, mi-a rămas și acum în minte ideea asta: „...pentru că la Sibiu publicul ne aștepta, aici publicul ne vede”. E o diferență foarte importantă. A vedea e o reacție mai abstractă, mai distantă, pe când la Sibiu publicul îi aștepta. Și această așteptare e, cred, proprie, o persistență încă fericită a vechiului Est.”

Europa Liberă: Aș vrea să revenim la ceva ce ați spus adineauri, și anume la rolul comunismului în promovarea teatrului. Ați folosit niște ghilimele acolo?

George Banu: „Da, pentru că în același timp comunismul era pentru teatru un... comunismul... la perioada umană a comunismului, vorbesc...”

Europa Liberă: ...a fost o asemenea perioadă?

George Banu: „Da, în anii ‘70, când Penciulescu punea „Tangoul”, când Esrig punea „Nepotul lui Rameau”...”

Europa Liberă: Dar cred că aici e o greșeală, e vorba doar de o perioadă scurtă și nu e vorba de comunism, ci de un lider, care la început a fost mai...

George Banu: „Da, eu vorbesc de ce am trăit eu ca societate. Brecht spune un lucru foarte important: „Acolo unde rămâne puțin aer ca să respiri, teatrul e foarte important”. În perioada pe care am trăit-o eu era cenzură, dar era puțin aer. Și acest puțin aer dădea o energie extraordinară teatrelor de la București, dădea în anii ‘68 teatrelor de la Praga. Nu vorbesc de comunism așa, în general, pentru că, de fapt, în comunism teatrul pe vremea lui Stalin, în anii ’20-’30 a fost extraordinar. După aceea, n-a mai fost aer și teatrul a dispărut. Dar, totodată, în comunism, în perioada în care era puțin aer, cum spune Brecht, oamenii se întâlneau, nu stăteau doar la cafenea să vorbească despre cărți, sau citeau în singurătatea camerei lor.

Locul teatral era un loc social, era un loc în care ne simțeam într-un fel de opoziție tacită, nu explicită, ne simțeam puțin departe de presiunea generală. Și de aici venea și impactul pe care îl avea teatrul. Pentru că teatrul era un loc în care se vorbea despre cum putem să existăm rezistând, necapitulând, dar fiind împreună. Pe de altă parte, teatrul fiind o artă totuși flagrant minoră față de impactul pe care îl are cinematograful, teatrul a beneficiat totuși de libertăți pe care cinematograful nu le-a avut. Vorbesc în România. Și atunci, acest joc între permisivitatea oficială și socialitatea disidentă a făcut că teatrul a avut un impact și un rol esențial în anii ‘70.

După aceea eu am plecat, dar prietenii mei îmi povestesc că totuși între anii ‘75 (eu am plecat în ‘73) și până la căderea comunismului au fost spectacole care au motivat puternic asistențele. Caramitru îmi povestea că lumea venea la „Hamlet”, care era un spectacol semi-disident, venea și aplauda cu mâinile înmănușate, sălile nu erau încălzite. El spunea că își găsise un sistem de respirație, ca să nu respire aerul rece până în fundul plămânilor, să nu răcească... Deci, în acest context de amenințare, teatrul era încă o flacără care pâlpâia. Și această pâlpâială producea de fapt plăcerea de a fi în teatru.”

Europa Liberă: O ultimă întrebare. Aveți idee cum se face teatru în Republica Moldova, la Chișinău?

George Banu: „E un loc extraordinar! E un loc extraordinar, unde teatrul continuă să fie o formă de disidență contra culturii ruse, contra...”

Europa Liberă: Dar de ce trebuie „contra culturii ruse”?

George Banu: „Pentru că politica oficială e politică de rusificare a Moldovei, e politică de rusificare, e politică de impunere a...”

Europa Liberă: Dar sunt două lucruri diferite, politica n-are de-a face nimic.... tocmai ați spus că teatrul rusesc era foarte bun...

George Banu: „Teatrul rusesc era foarte bun, dar aici e vorba de politica guvernanților din Basarabia. Mie mi-a povestit cineva și acum îmi aduc aminte că în anii ‘80, când româna era aproape interzisă în Basarabia, oamenii duminica dimineață deschideau ferestrele și puneau radio tare în română. Deci, acolo e și o luptă lingvistică, și trupele, oamenii de teatru din Basarabia sunt extrem de activi, dar sunt și iubiți în România. Au fost prezenți la Sibiu, au fost prezenți la Craiova, au fost prezenți la FNT. Și un regizor important ca Alexandru Visarion a făcut un spectacol splendid cu „D’ale carnavalului” la Chișinău, și după aceea sunt alți regizori basarabeni ca [Mihai] Fusu, care nu mai e nici el tânăr, doar că e deschis spre Occident... În Basarabia teatrul este încă o armă pentru a apăra cultura română.”

George Banu (Georges Banu) este un teatrolog și profesor universitar român stabilit la Paris. S-a născut în 22 iunie 1944 la Buzău. A studiat la Academia de teatru și film București, unde a fost coleg cu regizorul Andrei Șerban. Devine profesor de teatrologie la Sorbona - Paris, unde se stabilește în 1973. Profesor la Unversitatea Louvain din Belgia. Între 1991-2000 a fost director al Academiei Experimentale de Teatru. Membru UNITER și președinte de onoare al Asociației internaționale a criticilor de teatru (după ce a fost ales de trei ori președinte). Este autorul a peste 50 de volume de crititică și teorie teatrală în limbile română, franceză și germană.