Proiectul Europei Libere AntiNostalgia a cuprins o dezbatere publică la Ialoveni, pe tema Gulagului – mașinăria de tocat oameni… Cu aceasta ocazie, Iulian Ciocan și Alexandru Bordian – ambii jurnaliști și scriitori – i-au adresat mai multe întrebări, într-un interviu pe Skype, scriitoarei din Rusia Liudmila Ulițkaia, care abordează, în scrierile sale, probleme ale Gulagului și ale impactului asupra destinelor umane.
Europa Liberă: Ludmila Evghenievna, Nabokov zicea că realitatea Rusiei este o imitație palidă a literaturii. Scenariul cărei cărți poate fi urmat de Rusia sau ea deja înaintează pe o anume cale?
Ludmila Ulițkaia: Știți, îmi place foarte mult Nabokov care este una din marile descoperiri ale vieții mele, ale tinereții mele, însă, în cazul de față, nu pot să-i dau dreptate, întrucât îmi pare că viața de astăzi ne oferă o diversitate atât de vastă de versiuni absolut fantastice, încât îți este greu să ți le imaginezi. Cred că în Rusia doar Vladimir Sorokin, o personalitate foarte socială, poate să lucreze apropiindu-se de această realitate actuală, una fantastică, complicată, respingătoare, interesantă la nebunie. În general, acesta e un obiectiv al vieții și mi se pare că a face astăzi pronosticuri este mai complicat ca niciodată.
Europa Liberă: Am putea spune deci că viața în Rusia este veselă…
Ludmila Ulițkaia: Știți, petrec destul de mult timp în Europa. Să zicem, jumătate din el, deși la Moscova stau, totuși, mai mult. În Europa este foarte confortabil să locuiești, mai ales în calitate de turist sau de turist pe jumătate. Dar după o anumită perioadă, trei-patru săptămâni, te apucă dorul. Deoarece gradul de tensiune, de strălucire, de înlănțuire extraordinară a evenimentelor pe care le întâlnim aici, la Moscova, desigur, nu poate fi comparat cu nimic, nu mai vorbim despre faptul că aici și numai aici, sunt prietenii, foarte mulți prieteni. Societatea noastră post-sovietică iarăși se transformă în acea imagine vestită a bucătăriei din Moscova în care noi ne adunăm destul de des, discutăm, nu neapărat de fiecare dată despre problemele politice, ci și despre cele literare și artistice. Deci, într-adevăr, astăzi viața în Rusia este destul de interesantă. Nu se poate contesta asta.
Europa Liberă: Ludmila Evghenievna, e uşor de presupus de ce au nevoie de GULAG istoricii sau ziariştii. Dar de ce au nevoie de GULAG scriitorii? E mai profitabilă perspectiva literatului?
Ludmila Uliţkaia: Mi-e greu să vă răspund deoarece există aici un amănunt foarte important. Chestia e că pentru oamenii din generaţia mea GULAG nu e un lucru abstract, nu e o teorie, ci chiar o parte a istoriei familiilor. Ultimul roman pe care l-am scris – Scara lui Iakov -, e dedicat bunicului meu care a stat la închisoare de trei ori şi care, din fericire, a supravieţuit ultimei încarcerări şi a fost eliberat în 1955 şi a reuşit să trăiască o vreme în libertate. Am aici pe perete o poză care-l înfăţişează în închisoare, e fotografiat din faţă şi din profil. De aceea, să zici că GULAGUL e o chestiune teoretică… Desigur el poate fi studiat de istorici, sociologi şi demografi. E fără îndoială un material bogat, dar e şi o părticică profundă din vieţile noastre. În fiecare dintre noi există urmele sale încifrate şi poate deseori nu foarte evidente. Totuşi, frica cu care au trăit cîteva generaţii de oameni sovietici s-a înrădăcinat. De aceea, e o temă nevalorificată din punct de vedere social. E probabil foarte greu şi generaţia de azi vrea s-o evite, să n-o atingă. Bunăoară, procesul recent al lui Iuri Dmitriev e în fond despre aceasta, despre cum puterea se opune rememorării GULAG-ului şi cum vrea să-i convingă pe oameni că totul e bine. Adică n-au existat crime, totul a fost normal, erau nimiciţi duşmanii poporului, iar faptul că aceşti „duşmani” formau a patra parte din populaţie e trecut sub tăcere. De aceea, e un detaliu al vieţii din Rusia. Ori înţelegi despre ce e vorba, ori nu înţelegi. Dacă nu înţelegi, îţi este sortit să ai de-a face mereu cu această dilemă istorică. Iar singura modalitate să ieşi din acest impas etern e să treci totul prin propria conştiinţă.
Europa Liberă: Ludmila Evghenievna, ați menționat ultimul roman pe care l-aţi scris, „Scara lui Iakov”. Am putea afirma că în cărțile dumneavoastră, ca și în acest roman, una din ideile centrale este că GULAGUL deformează viața omului contemporan?
Ludmila Ulițkaia: Desigur. Bineînțeles, am putea să o considerăm una din ideile mele. Dar nu mi-am propus aceasta drept scop. Știți, a existat, la un moment dat, un anumit conflict interior între Șalamov și Soljenițîn. Ambii scriitori au arătat lumii această teribilă tragedie rusească. Soljenițîn considera că închisoarea îl face pe om mai puternic, mai rezistent în fața vieții, că omul obține o anumită experiență care poate să-i fie de folos în viața ulterioară. Șalamov, ai cărui ani de detenție au trecut în condiții incomparabil mai grele decât cele ale lui Soljenițîn, considera că experiența GULAG-ului nu poate fi utilă pentru viața normală a unui om, că acele condiții de închisoare și de ocnă doar îl distrug, îl umilesc pe om și îl aduc la starea de animal. Totul a fost spus prin acest conflict trasat în literatură. În cazul acesta sunt, desigur, de partea lui Șalamov. Există experiențe prin care omul ar fi bine să nu treacă.
Europa Liberă: Dar cum vedeţi nostalgia pentru trecutul sovietic? De ce este ea atât de puternică și când va dispărea din spațiul post-sovietic?
Ludmila Ulițkaia: Este o întrebare foarte interesantă. Acum cîteva zile am fost la teatrul „Sovremennik”. Este un teatru foarte bun, care îmi place foarte mult. E un teatru vechi care a jucat un rol foarte important în viața generației mele. Altădată era imposibil să procuri un bilet la acest teatru. Ei au montat un spectacol muzical. Au făcut-o foarte bine, sunt foarte multe fragmente din filme și cântece frumoase ale compozitorilor și autorilor talentați, de la Tariverdiev și Pahmutova, compozitori oficiali, până la Okudjava și Vîsoțki ale căror cântece în perioada sovietică nu erau interpretate în public. Deci, întreg spectacolul era pătruns de o dulce nostalgie. Am ieșit absolut stupefiată. Înțeleg că noi mereu ne amintim de tinerețea noastră ca despre ceva frumos, pentru că am fost tineri, puternici, veseli și pentru că atunci nu ne atinseseră încă o mulțime de tragedii și griji. Însă acest amestec, probabil, al nostalgiei după tinerețea ta, după timpul care a trecut, când eram atât de tineri și frumoși, dă, în general, o anumită înfrumusețare a acestui trecut… Am ieșit cu o senzație destul de apăsătoare, pentru că înțelegeam că toate acestea seamănă cu un compot dulce-acrișor. Pentru că este atât de plăcut, iar aceste cântece minunate, frumoase, pline de talent sunt interpretate foarte frumos. Ieși și te gândești: Doamne, prin acest spectacol ei ne-au povestit astăzi cât de bine a fost. Însă bine nu a fost, îmi amintesc doar imaginea în întregul ei. Prietenii mei stăteau la închisoare, viața era grea, extrem de falsă, puterea era scârboasă. Poți oare să spui despre putere mai bine decât Mandelstam: puterea e scârboasă ca mâinile unui bradobrei. Simțeam permanent aceste mâini pe gât, mai ales le simțeau foarte bine părinții și bunicii noștri. Greu de spus, de unde apare în psihicul uman această înduioșare și o amintire dulce despre toate astea. Cred că aici se află una din enigmele psihicului uman. Pentru a supraviețui trebuie să ai totuși un anumit sentiment al optimismului și al vigorii. Această senzație că în viitor va fi totul mai bine îl susține pe om și omul se orientează. Este ceva normal și corect. Suntem totuși oameni vii. Toată lumea vrea să supraviețuiască.
Puteți urmări interviul integral aici