Ieri, marți, s-a vădit că în termeni de audiență a fost un record absolut, alocuțiunea lui Macron fiind urmărită de nu mai puțin de 36,7 milioane de francezi.
Le Monde analizează zonele de neclaritate (flou) voluntară și lămuririle uneori confuze din discurs. Astăzi, miercuri, miniștrii vor trebui să pună în practică măsurile anunțate de Macron.
Le Monde mai rezumă și predicțiile Fondului Monetar Internațional (FMI) pentru anul în curs: o depresie economică cum nu s-a mai pomenit de la marea criză din 1929, acum aproape un secol. FMI anticipează o scădere a creșterii economice cu 3%, după ce în ianuarie tot FMI prezisese o creștere mondială de 3%. Dar 3% e doar o medie. Reculul în Marea Britanie ar putea atinge 6,5%, iar media scăderii în zona euro este estimată la 7,5%.
Criză alimentară și de medicamente
Pe acest fundal, Le Figaro deplânge faptul că Occidentul a renunțat de atâta vreme să mai producă medicamente de bază și a mutat fabricarea acestora în China și în India, țări care acum opresc exporturile.
La fel, la Bruxelles, La Libre Belgique prevede o criză alimentară mondială, după ce țări precum Vietnamul, principalul producător mondial de orez, și Kazahstanul, principalul producător de făină de grâu, și-au sistat exporturile.
Ca măsuri la scară planetară, tot la Bruxelles, cotidianul economic L'Écho anunță că Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a ales aeroportul din Liège ca un hub planetar, alături de încă alte șapte (în Africa de Sud, China, Emiratele arabe, Etiopia, Ghana, Malaezia și Panama), toate opt trebuind să servească de acum înainte drept placă turnantă pentru livrarea de echipament medical destinat combaterii pandemiei. Aeroportul din Liège, singurul reținut din Europa, care nu este un aeroport pentru pasageri, ci unul de mărfuri, a fost ales pentru capacitatea sa de a gestiona transporturi mari de tip cargo.
În schimb, Donald Trump a anunțat ieri că SUA își suspendă plățile către OMS, în urma felului în care organizația a tratat pandemia.
Altminteri, Belgia, deși se așteaptă ca guvernul să anunțe astăzi prelungirea claustrării populației, după modelul din Franța, nu ia niciun soi de măsuri marțiale, iar carantina se petrece mai degrabă bine până acum, deși în weekend au avut loc în Bruxelles violente înfruntări ale poliției cu tinerii din cartierul cu majoritate musulmană Anderlecht, unde un adolescent din imigrația marocană a murit fugind de un control, pe motocicletă, și ciocnindu-se de o mașină a poliției.
Austria este în schimb una dintre primele țări de pe continent în care, pe fundal de ceea ce cotidianul vienez Die Presse numește: Die große Corona-Depression, ieri s-au redeschis magazinele, deși cu multe restricții, printre care portul obligatoriu al măștii în transporturi si magazine (ceea ce în Belgia, de pildă, nu este câtuși de puțin cazul). E vorba deocamdată de magazinele mici și de cele de bricolaj și grădinărit, guvernul austriac căutând să dea o ocupație acelei părți a populației care posedă o curte sau grădină.
Cât despre social distancing, The Guardian, în Anglia, estimează că e foarte posibil ca sub o formă sau alta măsurile să trebuiască să fie aplicate până în 2022 ! Epidemia, scrie The Guardian, a expus goliciunea mitului excepționalismului britanic.
Librăriile – comerț esențial
În Italia se discută mult despre decizia de a permite redeschiderea librăriilor și a micilor magazine de ziare. Guvernul de la Roma a hotărât prin decret încă din 10 aprilie că librăriile pot acum deschide, dar multe rămân încă închise. La Repubblica constată că regulamentele sunt atât de diferite de la o regiune la alta, din pricina măsurilor contradictorii aplicate de guvernatori, încât Italia a devenit un adevărat puzzle. De altfel, unele influente sindicate și asociații patronale protestează împotriva deschiderii librăriilor și spun că mai degrabă ar trebui deschise fabricile.
E revelator, la nivelul antropologiei culturale, că într-o altă țară, în Belgia, librăriile și magazinele de ziare n-au fost niciodată închise și au fost destinate de la început a rămâne deschise. În Belgia cărțile și presa sunt considerate bunuri esențiale, ca și mâncarea, ceea ce-mi și permite, în marginea ciocnirilor dintre poliție și tineri în Anderlecht despre care vorbeam înainte, să pot continua să fac zilnic această revistă a presei.
Tot în Italia s-a declanșat iarăși un mini-scandal în jurul unui senator din Mișcarea Cinque Stelle (M5s), Elio Lannutti, cunoscut pentru ieșirile sale xenofobe și antisemite, care de astă dată a atacat-o pe Angela Merkel într-o postare pe Twitter, scriind, apropo de oferta făcută de ea guvernului de la Roma, că Italia s-a săturat să tot suporte un diktat al “nepoțeilor lui Hitler” („i nipotini di Hitler”). Ulterior, el a șters acea reductio ad Hitlerum, dar nu există nici cea mai mică îndoială că el o gândește în continuare și că traducerea i-a fost oricum transmisă cancelarei de la Berlin.
Von der Leyen lost in translation
O altă politiciană germană care se înfruntă cu traducerile explozive și întortocheate este președinta Comisiei Europene și aliată a lui Merkel Ursula von der Leyen. Aceasta a trebuit deja să se confrunte în weekend cu faptul că agențiile de presă franceze au dedus, dintr-un interviu al ei în tabloidul german Bild, că: « UE vrea să țină persoanele în vârstă în carantină cel puțin până la sfârșitul anului».
Comentariile ostile au țâșnit pe loc: cu ce drept se exprimă Comisia? Von der Leyen a mai fost foarte criticată în urmă cu o săptămână, când toată lumea a preluat dintr-un interviu cu ea faptul că ar fi zis că propusele acțiuni sau obligațiuni europene, eurobonds, care ar permite punerea în comun a unei părți a datoriilor, sunt doar un «slogan ». Greșit! au strigat serviciile ei de presă. Șefa comisiei n-a spus «slogan» ci «concept», ceea ce e cu totul altceva. «Slogan» este ce a rezultat în traducere.
Le Soir, la Bruxelles, comentează că așa se întâmplă când, în ciuda Brexitului și a ieșirii Marii Britanii din UE, toată lumea continuă să vorbească o engleză proastă de tip globish.
Engleza, fie și globish, rămâne însă limba de comunicare a continentului. În engleză a anunțat ieri seara, pe Facebook, șeful inspecției mediului din Ucraina, Egor Firsov, că uriașele incendii de pădure, aprinse dinadins, care amenințau să atingă centrala nucleară de la Cernobîl, cu efect catastrofal, au fost stinse de ploi providențiale.
Incendiile au devastat regiunea Cernobîlului vreme de 10 zile, în ciuda eforturilor pompierilor, iar angoasa generală în Ucraina, pe fundal de coronavirus și război în Donbas, ajunsese la maximum, cu spectrul unei noi catastrofe nucleare la Cernobîl. Radio Svoboda are un impresionant reportaj foto de la aceste incendii care păreau a forma un decor de sfârșitul lumii (cf. mai jos mai multe despre sfârșitul lumii).
Charlie Hebdo în Ungaria lui Viktor Orbán
Charlie Hebdo (nu trebuie căutat online, ei nu pun mare lucru pe internet, trăiesc din vânzările la chioșc) a lansat încă din toamna anului trecut o inițiativă surprinzătoare: i-a oferit o rubrică permanentă fondatoarei FEMEN, ucraineanca Ina Șevcenko, cea care în 2012 a distrus cu drujba o cruce de 4 metri în centrul Kievului, iar din 2013 a primit azilul în Franța. Șevcenko ține de atunci o rubrică permanentă în Charlie Hebdo, care are astăzi un număr foarte politic.
Ina Șevcenko scrie azi despre coronavirus în Rusia și cum autoritățile ascund realitatea. Liderul opoziției ruse, Aleksei Navalnîi, a postat pe Twitter o listă cu 18 spitale din Moscova care tratează exclusiv cazurile de coronavirus. Situația a devenit « suprarealistă », dat fiind că Rusia trimite în același timp material medical în străinătate, în scopuri de propagandă.
Charlie Hebdo mai are și un reportaj în Ungaria lui Viktor Orbán, unde descrie pandemia fascismului și ultranaționalismului încurajate oficial. Săptămânalul politico-satiric francez analizează felul în care partidele Jobbik și Mi Hazánk (al primarului din Ásotthalom și fost vice-președinte Jobbik László Toroczkai) întrețin mitul Ungariei Mari și cel al originilor războinice, precum mitologia hunilor. Ideea menținută în minți este cea a unei Ungarii mereu pe front, care a apărat Europa de Islam, apoi a fost victima Războiului Rece, fiind zonă-tampon între comunism și occident. Peste toate, vine traumatismul «teritoriilor pierdute».
Iar Charlie Hebdo se ocupă și de locul secuilor în imaginarul maghiar, considerați un popor aparte și cărora unii le atribuie origini diverse, descendenți fie din hazari sau din avari, dacă nu din huni.
Și tot Charlie Hebdo mai prezintă și cartea, atât de actuală, a lui Daniel Defoe: Jurnal din anul ciumei. Charlie vede acolo «un text fără precedent, care amestecă și depășește genurile, ajungând la o formă care ne livrează realitatea». Iar realitatea ciumei aduce teribil cu a noastră, mai mult chiar și decât Ciuma lui Albert Camus, despre care am mai scris aici. La Defoe, scrie Charlie, vedem primele semne, impulsul negării inițiale, măsurile restrictive, carantina, noțiunea pe atunci nouă de purtător sănătos, apariția profeților și șarlatanilor, precum și fuga tuturor celor care puteau. Foarte repede sunt închise sau izolate familiile care au un singur membru bolnav. Gărzi sunt puse la intrare, pentru a-i împiedica să iasă, dar și pentru a le face cumpărăturile. Unii reușesc să mituiască gărzile. Morala publică se prăbușește pe fundal de sfârșitul lumii.
Sfârșitul lumii este un vis de bogăție
În sfârșit, combinând rubrica culturală cu cea de coronavirus, iată că și Le Figaro își continuă foiletonul prezentării unor romane clasice care au de-a face cu izolarea și singurătatea, ajungând la Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe.
Poate părea surprinzător pentru cititor că deodată cronicarul de la Figaro emite ipoteza că în realitate Robinson a ajuns să se simtă cel mai fericit om din lume. Ceea ce ar explica și de ce el nu a reușit să-și construiască o ambarcațiune ca să scape din « insula disperării », care era de fapt paradisul lui. Și aici, cronica din Figaro se întâlnește cu ceea ce am mai scris, și anume că mitul ultimului om (corolar cu cel al sfârșitului lumii) este în realitate un vis de bogăție.
Oamenii care visează sfârșitul lumii (fie prin coronavirus, combinat sau nu cu Cernobîl), sau care, ca Robinson, sunt singuri pe o insulă, sunt nişte profitori potenţiali. Cei stăpâniți de această fantasmă sunt convinși că vor supraviețui. Se văd deja, după ce virusul va fi nimicit omenirea, rătăcind printre ruine, gata să înşface minunăţiile rămase fără stăpân, fără un proprietar legitim, se văd plimbându-se printr-o hazna de care ei vor putea să profite cum le vine.
Robinson Crusoe e doar o formă simplificată a acestei fantasme, o versiune îndulcită: el e singur pe insula lui, dar dispune de întreaga încărcătură a unui vapor care transporta tot ceea ce-i trebuie pentru a construi o lume nouă, fără ceilalţi, o lume de abundenţă solitară și de bucuria unei capturi nemeritate.