Sfârșitul anilor ‘30 a fost perioada în care Parlamentul Regatului României a început să pună în dezbatere chestiunile sexuale mai mult decât în orice altă perioadă anterioară. Codul Penal din 1936 cuprindea o întreagă secțiune dedicată „infracțiunilor contra pudoarei și bunelor moravuri”, iar actele sexuale dintre două femei sau doi bărbați erau considerate a fi contra bunelor moravuri. Dacă actele „provocau scandal public”, erau pedepsite cu închisoarea între 6 luni și 2 ani.
Trei decenii mai târziu, spre finalul anilor ‘60, în timpul dictaturii ceaușiste, homosexualitatea era privită, în continuare, ca o infracțiune, și se pedepsea cu închisoarea între 1 și 5 ani.
Abia la 12 ani după căderea comunismului, în vara anului 2001, articolul 200 din Codul Penal, care incrimina relațiile dintre două persoane de același sex, a fost abrogat.
La scurt timp distanță, comunitatea LGBT din România începe să fie din ce în ce mai vizibilă și să își ceară drepturile în stradă, iar unul dintre primele evenimente cu acest rol a fost GayFest, în 2004.
Florin Buhuceanu, co-președinte al Asociației Accept.
Inițiatorul acestuia a fost Florian Buhuceanu. În prezent, el este co-președintele Asociației Accept, primul ONG pentru drepturile omului din țară, care apără și promovează drepturile comunității LGBT.
A acumulat peste 20 de ani de activism în cadrul asociației și este membru al familiei care a dat numele cauzei CEDO Buhuceanu, Ciobotaru și alte 20 de familii împotriva României privind protecția vieții de familie a persoanelor LGBT.
Înainte de Bucharest Pride, ediția cu numărul 19 (29 iunie), Europa Liberă a stat de vorbă cu el, pentru a vedea care este starea comunității, în anul 2024.
În 2023, Bucharest Pride a strâns aproximativ 25.000 de participanți.
Europa Liberă: Suntem la șase ani de la momentul Referendumului pentru modificarea Constituției, prin care se cerea ca o căsătorie să fie definită drept uniunea dintre un o femeie și un bărbat. Ce s-a întâmplat în acești ani și care este starea comunității LGBT din România astăzi?
Florin Buhuceanu: Încă ne luptăm cu discriminarea prin lege. Familiile noastre, pe mai departe, nu sunt protejate legal, nu sunt recunoscute social. E unul dintre motivele pentru care ieșim în stradă, cu atât mai mult cu cât există o hotărâre definitivă, irevocabilă, a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care recunoaște familiile formate din persoane de același sex și condamnă România pentru lipsa oricărei forme de protecție legală pentru aceste familii.
Un alt motiv pentru care ieșim în stradă, mai ales perioada aceasta, de Pride, e că persoanele transgender nu sunt recunoscute cu adevărat din perspectiva a tot ceea ce înseamnă recunoașterea administrativă a schimbării de sex, din perspectiva tranziției medicale și așa mai departe.
Deci, sunt suficiente motive pentru care ieșim, ca în fiecare an, în stradă, pentru a aminti Guvernului României, în principal, și celorlalte autorități, că suntem în situația în care nu beneficiem de drepturi legale și această discriminare prin lege trebuie să înceteze.
Europa Liberă: Legat de discriminarea care este încă prezentă – un studiu european al FRA (Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE) arată că 50% dintre respondenții participanți, aparținând comunității LGBT din România, spuneau că au experimentat hărțuirea în ultimul an.
În continuare, unii copii sunt dați afară din case pentru că recunosc că sunt gay. A fost și un caz de sinucidere, în iarna lui 2022 – un băiat s-a aruncat de pe hotelul Intercontinental. Cum pot familiile să fie mai tolerante, mai ales în raport cu proprii copii?
Florin Buhuceanu: Anul acesta, avem pentru prima dată un grup de părinți pentru drepturi egale, care nu numai că s-a format, încearcă să intre în dialog cu tinerii și cu alți părinți mai puțin deschiși față de proprii copii și adolescenți LGBT.
56% dintre români sunt de acord cu protecția legală a familiilor LGBT. Rezultatul este cu 13% mai mare față de 2021.
E un proces care, evident, e unul individual, începe cu fiecare dintre noi, fie că suntem copil, fie că suntem părinte. Învățăm cu toții, împreună, ce înseamnă această identitate și cum putem să ne acceptăm reciproc.
Evident, e mult mai dificil pentru copii, pentru că sunt într-o situație de dependență față de părinții lor. Și atunci când ești adolescent și riști să fii dat afară din casă, lucrurile se complică, pentru că drepturi importante pe care le ai, ca adolescent, sunt brusc suspendate… dreptul la educație, dreptul la sănătate, pentru a numi câteva dintre ele.
E important ca acești părinți să dorească să fie vizibili, să dorească să lupte pentru drepturile copiilor și adolescenților lor, și sper că, progresiv, vor deveni voci importante în dialogul cu autoritățile publice.
Ele trebuie să înțeleagă că dacă avem 9% persoane LGBT în această țară, și aceasta nu este o cifră oarecare pentru un grup minoritar, acești copii și adolescenți trebuie să beneficieze de drepturi, trebuie să fie recunoscuți ca atare, trebuie să primească în școală informații despre identitatea lor, despre sănătatea lor sexuală și reproductivă, exact ceea ce nu se întâmplat în sistemul educațional românesc. Avem un drum lung de parcurs.
Europa Liberă: Că tot vorbeam de procente, o statistică Accept arăta că 56% dintre români sunt de acord cu protecția legală a familiilor LGBT și peste 70% știu că familiile lor nu ar avea nimic de pierdut dacă persoanele LGBT ar primi drepturi egale. Cum să privim aceste date?
Florin Buhuceanu: Societatea românească se schimbă. E o evoluție inevitabilă, pentru că suntem parte dintr-un context global. Suntem țară membră a Uniunii Europene, în care drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor LGBT sunt luate în serios și respectate ca atare.
Cred că odată cu creșterea vizibilității acestui grup minoritar, și percepția românilor se schimbă, și se schimbă în bine, ceea ce arată faptul că, în realitate, societatea românească este deja pregătită pentru a accepta familiile noastre, familiile formate din persoane LGBT; arată că societatea este, în ansamblul ei, mai pregătită decât sunt politicienii, care pretind că o reprezintă.
Peste 50% dintre persoanele LGBT din România au experimentat hărțuirea în ultimul an, iar 8% declară că au fost victimele unor atacuri motivate de ură.
Acesta este un fapt îmbucurător și vedem această creștere a încrederii în grupurile LGBT și în drepturi și libertăți fundamentale de la an la an.
E o creștere îmbucurătoare și sperăm că politicienii, mai ales în aceste momente electorale, vor înțelege că e timpul pentru a depăși polarizările din societate și, mai ales, într-o perioadă de alegeri, este extrem de important să nu transforme grupurile minoritare, inclusiv cel LGBT, în țap ispășitor, pentru ceea ce nu merge în România – ceea ce încearcă să facă partidul AUR. Nu cred că va avea un mare succes, deși încearcă să reînvie acel referendum constituțional eșuat în 2018.
Clasa politică a primit deja sancțiunea în 2018, românii au arătat că înțeleg că există mai multe tipuri de familii în România și că toate trebuie să beneficieze de drepturi legale, toate trebuie să beneficieze de respect, protecție, recunoaștere socială.
Europa Liberă: Elena Lasconi, noul președinte USR, a declarat recent: „Am o singură sensibilitate cu căsătoriile, căsătoria o văd între un bărbat și o femeie. Fără nicio discuție”. De ce nu își doresc unii politicieni asta? De ce se tem atât de tare de o căsătorie între două persoane de același sex?
Florin Buhuceanu: Până la urmă, căsătoria este un contract de parteneriat între două persoane care își construiesc viața împreună, dincolo de orientarea lor sexuală, dincolo de identitățile acestora.
Căsătoria e o formă de a recunoaște juridic familia, nimic altceva, nici mai mult, nici mai puțin. Comunitatea noastră nu cere o căsătorie religioasă. Aici cred că încape acea temere la care face referire doamna Lasconi.
Cerem căsătorie civilă, cerem parteneriat civil, cerem recunoașterea familiilor, exact acolo unde sunt ele. Unele vor dori să se căsătorească, altele vor dori parteneriat civil, altele vor dori, practic, o relație neînregistrată din punct de vedere juridic, dar protejată legal.
72% dintre români știu că familiile lor nu ar avea nimic de pierdut dacă familiile LGBT ar primi drepturi egale.
Toate aceste tipuri de familii trebuie recunoscute în România. Nu suntem o realitate născută peste noapte, familiile noastre au existat dintotdeauna, nu s-a discutat despre ele. Am fost oprimați din punct de vedere legal. Vă amintesc că homosexualitatea a fost dezincriminată abia în 2001, deci extrem de târziu, în raport cu alte țări europene.
Indiferent de ce spun unii sau alții dintre politicieni, familiile noastre își vor cere, pe mai departe, drepturile, și da, se va ajunge inclusiv la căsătoria între persoane de același sex. Nu am nicio îndoială.
Europa Liberă: În cazul în care ați dat în judecată statul român la CEDO, a venit decizia în care România este obligată să recunoască și să protejeze familiile cu membri de același sex. Cât credeți că o să mai dureze până o să se întâmple asta?
Florin Buhuceanu: E o întrebare la care trebuie să răspundă domnul prim-ministru Ciolacu, alături de celălalt lider de coaliție aflat la guvernare, ex-generalul Ciucă. Amândoi spun, cam pe aceeași voce, cam cu aceleași argumente, că nu cred că societatea este pregătită.
Societatea este mult mai pregătită decât sunt dumnealor, Ciucă și Ciolacu, asta îmi este clar. Și asta se va vedea la vot. Societatea românească nu va accepta ca hotărâri definitive ale CEDO să fie luate în desconsiderare. Asta ar însemna o degradare alarmantă a democrației din România. Noi nu suntem o țară în care o astfel de hotărâre CEDO să fie, practic, suspendată. Ori le aplici, ori nu le aplici. Ori ești democrație, ori te transformi în Rusia și Belarus.
Nu există griuri aici. Mai devreme sau mai târziu, politicienii pe care i-am invocat vor trebui să accepte realitatea socială din România. Existăm în această societate, familiile noastre există în această societate. Este momentul ca ele să fie protejate juridic.
Europa Liberă: Iar, până atunci, până vor fi recunoscute aceste căsătorii, familiile LGBT care vor o recunoaștere juridică ce fac – în această perioadă de așteptare?
Florin Buhuceanu: Noi vom duce, ca organizație, pe mai departe, cazuri la CEDO, dacă există o întârziere nepermis de mare. Vă amintesc că, la acest moment, există o procedură de supraveghere a României, pentru nerespectarea hotărârii CEDO în cazul Buhuceanu-Ciobotaru și a celorlalte 20 de familii.
Deci există un mecanism de control care s-a activat deja împotriva României la nivelul Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei, procedură pe care noi am cerut-o, ca organizație – Asociația Accept – și această procedură, încă o dată, este deja activă.
Victor Ciobotaru și Florin Buhuceanu, doi dintre membrii comunității LGBT care au dat în judecată statul român la CEDO, pentru nerespectarea drepturilor omului.
România a trimis Comitetului de Miniștri un prim răspuns, în care ne facem că lucrăm, ne întâlnim și discutăm. Nu mai e timp de discuții. Discuții au tot fost 30 de ani. Prima inițiativă legislativă de recunoaștere a familiilor noastre cred că s-a produs în anul 2008. E timpul să trecem la fapte.
Europa Liberă: Pe un alt plan există și o „luptă” cu Biserica. De exemplu, Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, spunea că „homosexualitatea nu va fi niciodată acceptată în creștinismul ortodox”. Cât de influentă este opinia Bisericii în societate?
Florin Buhuceanu: Biserica Ortodoxă se luptă nu de ieri, de azi, cu modernitatea însăși. E în dezacord cu multe dintre realitățile societății românești și noi nu suntem într-o situație de opoziție la adresa Bisericii Ortodoxe Române sau a altor biserici creștine sau mai puțin creștine.
Nu ne vom negocia, însă, drepturile civile cu Biserica Ortodoxă. E o obligație pozitivă a statului de a crea legislație. Asta este treaba statului român. Aici, Biserica Ortodoxă nu are mandat. Unde are mandat este zona de căsătorii religioase. Încă o dată, e o zonă în care nu putem interveni, e dreptul fiecărei biserici să-și regleze riturile aferente vieții de familie – cum le acceptă, în ce formă le acceptă și așa mai departe.
Dar în niciun caz bisericile nu pot interfera în procesul legislativ, atunci când vorbim de recunoașterea familiilor formate din același sex sau de recunoașterea schimbării de sex, în cazul persoanelor transgender. Nu este domeniul bisericii.
Da, e adevărat, pe de altă parte, că Biserica întreține o stare de turbulență, îndreptată împotriva noastră și a familiilor noastre. Nu de ieri, de astăzi. Este cea mai importantă grupare din societatea românească, care s-a opus până în anul 2001 legalizării relațiilor dintre persoane de același sex cu consecințe odioase asupra vieții unora din comunitate.
În paralel cu Bucharest Pride se organizează și un Marș al normalității, la care participă susținătorii familiei tradiționale.
Au existat oameni care s-au sinucis, au existat oameni care au ajuns în închisoare și după 1990. Încă o dată, Biserica Ortodoxă a avut un rol nefast în acea perioadă și nimeni nu va uita această ingerință în viața statului român. Prin proteste, prin încercarea de a influența politicienii acelor ani, au menținut în viață o legislație represivă, care este o copie nefericită a legislației din Germania nazistă. Despre asta vorbim.
E timpul ca tipul acesta de diviziune pe care o practică Biserica Ortodoxă să înceteze. Ea nu-și împarte credincioșii în homosexuali sau heterosexuali. Pentru Biserică, toți ar trebui să fie credincioși, toți ar trebui să fie copiii lui Dumnezeu.
Europa Liberă: Acum, în contextul actual, de ce sunt importante un Pride Month și evenimentele cu și despre comunitatea LGBT, cum ar fi și parada de pe 29 iunie?
Florin Buhuceanu: Vizibilitatea este extrem de importantă. Ne arătăm în stradă pentru a aminti guvernanților că drepturile noastre sunt, pe mai departe, încălcate: și am amintit dreptul la viața de familie, drepturile persoanelor transgender, dreptul la educație pentru acei copiii și adolescenți LGBT, călcat în picioare de către autorități, dreptul la sănătate, dreptul de a afla informații despre propria lor sănătate. Acest lucru nu se întâmplă în sistemul educațional românesc. Pentru toate aceste motive, suntem an de an în stradă și vom fi din ce în ce mai mulți în stradă.
Am fost 25.000 anul trecut, cu siguranță că vom fi semnificativ mai mult anul acesta și vom fi din ce în ce mai mulți, până când Guvernul României va înțelege că nu poate negocia la nesfârșit drepturile noastre prin tăcere și omisiune. De asta, e important să ne arătăm în stradă an de an.
Marșul Pride de la București este și pentru oamenii mulți din orașele mai mici, care nu au nicio șansă la vizibilitate în spațiile lor de apartenență. E vorba de a crea un soi de noțiune colectivă despre noi înșine. Așa se naște, până la urmă, o comunitate.