În ultimele două săptămâni lucrasem intens la organizarea pe hârtie, dar și practic pe teren, a unui detașament blindat special, după model adus de instructorii germani și aveam nevoie de relaxare. Ne-ar fi făcut bine să ieșim puțin din monotonia cazonă.
Numai că, după cum se știe, „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, ne-am trezit amândoi în acea zi la ușa apartamentului în care locuiam în Târgoviște, cu șoferul colonelului Popescu, comandantul regimentului, care ne-a informat că domnul comandant dorea să ne întoarcem urgent la cantonamentul de la Dragomirești, de lângă Târgoviște unde fusese dizlocată unitatea noastră. După cum se știe, în armată, ,,ordinul nu se discuta, ci se excecută”, așa că am plecat imediat într-acolo.
Mircea Carp, alături de Mihai Gheorghe Antonescu, în 1944, fotografie din arhiva personală a dlui Carp
Colonelul Popescu, militar sută la sută, pentru noi cei mai tineri însă, era ca și un ,,tătuc” - asa că ne-a promis că, după terminarea lucrului la Dragomirești, ne va trimite cu mașina lui la petrecerea la care eram invitați și așteptați. Apoi, colonelul Popescu ne-a luat în buncărul de comandă, unde ne-a spus că în seara aceea Majestatea Sa Regele Mihai se va adresa națiunii la radio, cu un discurs important. După aceea ne-a lăsat să ne ducem pe platou să fumam o țigară și să așteptăm momentul discursului. Între timp, soseau alți și alți camarazi. În fine, a sosit și marele moment - 23 august, orele 22.12 - colonelul Popescu a deschis ușa buncărului, ne-a convocat pe toți în jurul lui și a dat radioul la maximum.
Regele a anunțat că mareșalul Antonescu a fost schimbat de la putere și că a acceptat.A anuntat alinierea României cu trupele aliate și ruperea relațiilor cu Axa.
Trupele germane aflate în țară au primit o limită de timp de trei zile până la care să se retragă de pe teritoriul României. Cu această hotarâre a Regelui, la sfârșit ne-am retras, ceaiul dansant și relaxarea ne-au dispărut imediat din minte, eram acum în așteptarea noilor ordine pe care să le primim de la comandantul corpului moto-mecanizat de la Târgoviște.
În tot acest timp, noi nu aveam informații că în Capitală au izbucnit lupte și că trupele germane primiseră ordin să atace Palatul Regal
În zorii zilei de 24 August, am fost chemat de un sergent, eu eram atunci aghiotantul sublocotenentului – care de luptă - iar acesta m-a informat că o unitate germană – un camion – încearcă să treacă spre Ploiesti. I-am raportat acest lucru colonelului Popescu, care m-a însărcinat să mă duc să stau de vorbă cu comandantul grupului german, deoarece vorbeam foarte bine limba germană. La fața locului, am constatat că era vorba de unitatea instructorilor germani pentru armament și tactică militară, de la centrul nostru de instrucție, cunoscut sub abrevierea germană D.A.K.(Deutsche Ausbildung Komándo).
Mi-a ieșit în întâmpinare locotenentul Bader, care mi-a comunicat că au ordin să părăsească garnizoana românească și să se deplaseze în zona Ploiești. Acolo era locul unde se adunau armatele germane care se retrăgeau de la Prut. Locotenentul Bader insista totuși să se deplaseze la Ploiești. I-am explicat că nu are voie să se deplaseze în acea direcție, conform înțelegerii cu Regele Mihai, prin care unitățile germane din România, de pe front sau nu, au ordin să se retragă spre vestul României și, de acolo, să părăsească teritoriul țării.
M-am întors la colonelul Popescu și am căzut de acord, interzicând deplasarea acelei unități germane spre Ploiești, dar, fiind îndreptățiți să hotărâm aceast lucru, pentru că germanii aveau la dispoziție trei zile să se retragă, fară să provoace incidente cu armata română. Am ajuns la concluzia să îndreptăm unitatea germană spre vestul țării, având și cuvântul de onoare al maiorului Thiede, comandantul unității germane, că nu vor fi incidente. Unitatea germană s-a conformat hotărârii, a acceptat condițiile și a făcut stânga împrejur, îndreptându-se spre vestul țării.
În tot acest timp, noi nu aveam informații că în Capitală au izbucnit lupte și că trupele germane primiseră ordin să atace Palatul Regal.
Mai târziu, către orele 10.00 ale dimineții, am primit ordin ad-hoc de la centrul de instrucție al carelor de luptă (după modelul francez așa erau denumite înainte tancurile), de organizare a unei unități blindate de care de luptă și tunuri de asalt.
De asemenea, am primit ordinul de deplasare pe loc la București, în zona aeroportului Otopeni, aflat în bună parte în mâna aviației germane. Așa că, am plecat imediat și târziu, spre lăsarea serii, am ajuns acolo, iar la fața locului am găsit Regimentul 9 infanterie din Constanța, căruia trebuia să-i oferim sprijinul nostru.
Dacă detașamentul blindat a sosit la timp, trenul de aprovizionare (alimente, pansamente, etc) a întârziat. Am avut însă noroc cu populația din jurul Otopeniului, care ne-a oferit din puținele lor rezerve ceea ce aveau în plus : lapte și pepeni verzi. Fără comentarii…la consecințe.
Dupa 3-4 zile de luptă, cu pierderi în oameni și material, germanii au părăsit terenul, s-au predat la locurile lor de rezistență, care erau aeroportul Otopeni sau cazarma regimentului de geniu ,,Marele Voievod Mihai”, aceasta din urmă devenită apoi Școala Securității.
Noi am primit o nouă misiune, aceea de a ne deplasa urgent pe șoseaua Bucuresti-Brașov, la comandamentul armatei a IV-a, unde, sub numele de detașamentul blindat ,„Colonel Matei”, am participat la luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord, încununate cu eliberarea ultimei bucăți de pământ românesc –Careii Mari - la 24 octombrie 1944, act care a constituit darul pe care armata română l-a făcut Regelui de ziua acestuia.
La 6 Martie 1945, trimisul lui Stalin, Vîșinski, călăul epurărilor din Uniunea Sovietică, a sosit la București, a bătut cu pumnul în biroul Regelui și a amenințat că, dacă nu este numit imediat un regim pro-comunist, nu garantează independența României. Astfel, a fost preluat în chip tipic „democrati”, sovietic, de către Petru Groza, guvernul României postbelice.
Mircea Carp, la 91 de ani, veteran de război, în 2015, la Muzeul de Istorie din București lângă un tank T4, asemănător cu cele folosite la București-Otopeni în 1944-1945 (fotografie de la Muzeul de Istorie Nationala Bucuresti, fotograf Sebastian Radu)
În august 1945, 9.000 de ofițeri români care își făcuseră datoria față de „Țară, Neam si Rege” au fost trecuți în cadru disponibil, mai bine zis epurați; dintre aceștia făceam parte și eu. După aceea, am fost arestat și, mai târziu, în 1948, am reușit să scap și să iau drumul pribegiei, în străinătate, spre a mă alătura celor care țineau Occidentul la curent asupra situației din România și din țările predate la Yalta.
La începutul anului 1948, în ianuarie, în plină iarnă, după mai multe întâmplări și aventuri prin vestul României și Ungariei, am ajuns în Austria, în zona engleză. M-am prezentat imediat la un oficiul militar englez, care m-a îndrumat spre Centrul austriac de refugiați, de fapt un lagăr pentru refugiați. Într-adevăr, era un lagăr, astfel că m-am hotărât să evadez și așa am fugit, urcându-mă în primul autobuz care a trecut pe acolo, cu destinația Graz. La Graz am ajuns din nou la un comandament englez, unde am dat peste un ofițer care părea interesat de aventurile unui camarad român, dar care, pană la urmă, m-a trimis pentru „o noapte-două” la o închisoare, așa fiind regula, după spusele lui, „până la rezolvarea cazului”. M-am supus, ce era să fac?! Într-adevăr, după doua zile am fost eliberat, dar nu pentru a fi „liber”-at, ci pentru a fi trimis mai departe, la un birou austriac pentru refugiați. Am fost condus cu o mașină până la destinație și apoi preluat de autoritățile austriece. Nu mi-am pierdut speranța , deși, cu inima cât un purice, în sinea mea îmi spuneam că în cele din urmă am eșuat înainte de a-mi atinge scopul…
ând am intrat în biroul austriac, am simțit căldura plăcută a unei sobe de teracotă și am văzut doi funcționari în civil care discutau la o țigară. Un al treilea funcționar m-a luat la biroul său din aceeași cameră și a început să mă interogheze. Nu aveam nimic de ascuns, așa că am început să povestesc viața mea de militar român. Am vorbit despre război și despre centrul de instrucție al moto-mecanizatelor de la Târgoviște-Dragomirești. Între timp, am simțit că cei doi civili de lângă sobă încetaseră să mai discute între ei și că se apropiaseră de locul în care eram interogat. Unul din ei a facut semn colegului de la birou, spunându-i în limba germană „de aici îl preiau eu”. După aceasta, îndreptându-se spre mine, m-a întrebat:
-Ai spus că ai fost la Târgoviște? La Dragomirești? Când?
-În vara lui 1944, am răspuns eu.
-Ce centru de instrucție era acolo?
-Tancuri, am răspuns
-Ce îți spune aceasta? și mi-a arătat o hârtie pe care era scris mare „D.A.K”.
-Deutsche Ausbildug Komando, (Centru de pregătire german), am răspus pe nerăsuflate
-Cine era comandant?
-Maiorul Thiede.
Atunci, el s-a îndreptat spre ceilalți camarazi austrieci ai săi - eu am avut impresia că era o persoană pe care o mai văzusem, dar în tot cazul mă gândeam că era șeful lor, și le-a spus:
-V-am povestit odată cum grupul meu, D.A.K., a fost salvat de consecințele luptelor de la Ploiești de către militarii români: aici, în fața voastră se află unul dintre aceștia și, a adăugat arătând cu mana spre mine, acesta este sublocotenentul Mircea Carp!
După acest moment, m-a luat cu el, am ieșit amândoi din birou și ne-am urcat într-un jeep aflat în curtea clădirii. Eram foarte nedumerit de ce avea de gând să facă cu mine…
Ne-am îndreptat spre marginea orașului, apoi din șosea am intrat într-o pădure și de-abia atunci a început să vorbească. A început prin a-mi mulțumi pentru ce am făcut noi la Dragomirești. Apoi, am schimbat păreri despre unii și alții dintre „actorii” războiului de atunci. La un moment dat, a oprit mașina și mi-a zis:
-Ne aflăm la 5-6 km de zona americană, acolo unde vrei să mergi. Iată câțiva schilingi. La zona de frontieră nu este niciun control, te duci la gară, cumperi bilet, nici acolo nu este niciun control, și iei primul tren spre Salzburg!
I-am mulțumit emoționat și recunoscător.
- Dar eu trebuie să-ți fiu recunoscător!, a rostit maiorul austriac cu demnitate.
Mi-a dat mâna, a întors mașina și a făcut cale întoarsă la Graz. Eu? Eu mi-am urmat calea spre libertate.
Azi, ca și atunci, mă gândesc cu nostalgie și emoție la acele momente și îmi vin în minte cuvintele noastre românești din bătrâni: „bine faci, bine găsești!”
Mircea Carp
Să auzim numai de bine!
Munchen, iulie 2019