Mirel Dolofan, Asociația „Marinuș Gălbenuș”: Copilul meu nu mai avea forță să lupte, dar nu voia să-l văd eu cum moare

Mirel Dolofan este cofondatorul Asociației „Marinuș Gălbenuș”, după numele băiețelului său, care a murit de tumoră craniană.

Asociația sprijină în prezent copiii grav bolnavi - cu echipamente medicale de terapie intensivă, acasă la ei, oriunde în România.

E vorba de copiii cărora nu li se mai dau șanse în spital și care sunt trimiși acasă. Aici, însă, au nevoie de aparatură pentru administrarea oxigenului sau pat de terapie intensivă profesional.

A stat mai mulți ani în spital, în România, cu copilul, întrucât nu primeau acceptul să plece în străinătate. Într-un final au reușit să ajungă la Viena.

Toți medicii din România i-au spus că nu există nicio șansă de tratament pentru Marinuș, diagnosticat cu cancer cerebral la vârsta de 7 ani.

Mirel Dolofan a aflat, odată ajuns la Viena, că aici de ani de zile se derula un tratament pentru boala copilului. Pentru Marinuș, însă, a fost prea târziu.

Mărturisește cu durere că Marinuș, în toată lupta lui cu boala, a încercat să-și protejeze tatăl.

„Îl vedeam că el caută să ascundă durerea, ca să nu-mi facă mie rău. A fost un luptător și era prieten cu toți copiii din spital.”

Spune că n-a fost pregătit pentru așa ceva și nu suntem pregătiți pentru așa ceva niciodată, dar, cumva, de la copil i-a venit toată puterea.

Ce face diferența între România și Austria, când vine vorba de sistemul de sănătate? Educația, oamenii, mentalitățile învechite, crede Mirel.

Ascultă podcastul SmartJob pe YouTube Music, Spotify, Apple Podcast.

SmartJob | Mirel Dolofan, Asociația „Marinuș Gălbenuș”: Copilul meu nu mai avea forță să lupte, dar nu voia să-l văd eu cum moare

Mirel Dolofan știe că, prin sprijinul pe care îl acordă cu ajutorul asociației pe care a fondat-o, suferința părinților care au copii grav bolnavi ar putea fi ceva mai ușoară:

„Le putem mări și șansele de a supraviețui. Încă e trist în România pentru acești copii. Avem un sistem destul de slăbuț. Medicii nu colaborează între ei, nu există echipe multidisciplinare, nu primești informații.”

Durerea pierderii propriului copil

Ce a apucat să trăiască în ultimele clipe alături de Marinuș? El cumva a simțit că pierde lupta, nu mai avea forță deloc, spune Mirel Dolofan:

„Cele mai crunte au fost ultimele zile în care eu nu aveam curajul să-l las să plece. Voiam să stau numai lângă el și eu nu pricepeam că el vrea să plece, dar nu vrea să-l văd, cumva. Cum mă duceam la trei metri de el, țiuiau aparatele. El imediat dădea să se ducă.”

Doar în acele momente copilul claca, spune Mirel, iar el trebuia să fugă înspre Marinuș și să înceapă iar și iar procedura de resuscitare: „Nu realizam, exact când plecam, poc. Iar resuscitare, iar resuscitare.”

După trei zile și-a dat seama, și-a făcut curaj și l-a luat în brațe:

„I-am spus ușor la ureche că, dacă nu mai poate, să facă ce simte el, sunt mândru tare de el, voi fi alături de el, o să ne revedem acolo, acasă, cândva, să nu-i fie frică. În următoarele două minute nu mai era.”

Toată lumea l-a sfătuit să se apuce de altceva, să intre într-o altă lume, mai veselă, să uite: „Niciodată n-am avut în cap și nu pot să am în cap lucrul ăsta, de-a uita. Eu nu vreau să-l uit. N-am cum. Iar Marinuș trăiește acum clipă de clipă prin această asociație.”

Experiența cu un copil bolnav în spitalele României

Unde stătea, ca părinte, unde dormea, cât timp copilul lui a fost internat în spital?

„Am venit în București cu el din Brăila. Nu mai spun că nu mă primea nimeni la control. Eu am văzut că ceva nu e în regulă cu copilul, dar nu visam la boli. Nici măcar nu știam ce înseamnă cancerul la vremea aia prea mult. O lună de zile am stat pe banca din curtea spitalului”, spune Mirel.

Nu avea unde să se spele, trebuia să meargă la Piața Sudului, la băile publice, să poată să se bărbierească:

„Nu știam pe nimeni, n-aveam pe nimeni. Dormeam pe bancă, afară. Ațipeam, să zic, de la 3 la 4 dimineața sau dacă îmi permiteam să dau la fiecare paznic câte 20 lei, că nu mă lăsau nici acolo.”

Cum a răzbit? De nevoie, mărturisește acesta: „N-aș fi putut să plec, să-l las acolo, în spital, și să plec acasă. Nici măcar dacă găseam la 500 de metri unde să stau.”

Ce rămâne după ce îți pierzi copilul? „Rămâne un imens gol, ceva ce nu poți să umpli niciodată în niciun fel. Ce fac eu acum e să alin, să supraviețuiesc, dar golul rămâne.”

Ce le spune Mirel Dolofan părinților care trec prin aceeași durere? „Le spun că pot merge înainte, pot să caute un sens, cu toții avem un sens pe lumea asta.”

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.