Andrei Dósa visează când în maghiară, când în românește. A scris în maghiară până nu demult. De șapte ani a decis să scrie doar în românește. Limba maghiară îi folosește în ocazii de zi cu zi, în vreme ce româna, spune el, este pentru situații mai complexe. De pildă, pentru poezie. Cu copilul său vorbește doar ungurește. Se simte dator. Nu are patriotisme ieftine, se simte mai degrabă aparținând acelei regiuni românești Mittel Europe, adică Transilvaniei, Banatului și mai puțin înfocatului și colocvialului București balcanic pe care nu odată îl încondeiază în versuri. Patima balcanică îl atrage prin culorile sale pestrițe, prin pitorescul ei. Dar îl și îndepărtează pentru că haosul e incapabil de construcție și cu atât mai puțin de coerență.
Este un protestatar, a fost în stradă nu odată, însă nu crede în implicarea directă a intelectualilor și a creatorilor în viața politică. E un proiect prea mic, un haos impredictibil. A fost în stradă la proteste, dar nu vrea să meargă mai departe. Nu crede nici în poezia protestatară. E drept, spune el, Cosmin Perța a făcut o antologie dedicată mișcării #rezist. „Nu știu cât influențează lucrurile astea,” îmi spune el. Dar poezia nu are și ea o dimensiune subversivă? îl întreb eu. „Bineînțeles că are, dar eu nu cred în definiția de poezie politică sau poezie socială. E foarte greu să scrii poezie politică, tocmai pentru că lucrurile acestea se schimbă foarte repede și pentru că sunt foarte nuanțate. Până și analiștii politici greșesc de cele mai multe ori, d-apăi un poet.” Totuși există principii care au mare potențial revoluționar: discuțiile despre libertate, despre democrație, îl întreb eu din nou. Un intelectual nu le poate ocoli. „Despre principii, despre morală, despre acestea poți să scrii un poem subversiv, chiar și la adresa puterii, spune Andrei Dósa, dar pentru mine așa funcționează lumea: poezia trebuie să fie nu foarte directă, să fie foarte nuanțată, pentru că altfel nu poate supraviețui. Nu cred în poezia asta militantă. Pentru că are valoare acum, pe moment.”
Una dintre temerile pe care le-a împărtășit-o și celor prezenți la lectură în sala teatrului Husa na provázku din Brno a fost că poezia tinde să-și piardă dimensiunile, volumul. A ajuns acum și pe Instagram, a început să fie produsă pe Facebook. Rupi Kaur, o poetesă indo-canadiană binecunoscută, foarte la modă pe rețelele de socializare, și-a publicat tweeturile, adică mesaje de maxim 140 de caractere sub formă de poeme (Milk and Honey), iar volumul ei de debut a avut un tiraj de un milion de exemplare. Pentru Andrei Dósa, este un semn al apocalipsei limbajului. Este semnul că, dacă îi dă cuiva prin cap, unui Dumnezeu al rețelelor de socializare, să creeze un algoritm care să contopească toți tropii poetici rulați pe toate wall-urile de Facebook, va crea poemul total, poemul care va face inutile toate celelalte poemele.
Dar poate că aplatizarea poeziei, fie prin socializare, fie prin politizare, este un pericol îndepărtat. De ce nu s-ar putea exprima social intelectualii folosindu-se de carura, de poziția, de charisma lor, pentru a clinti lucrurile în direcția cea bună, îl întreb eu. De fapt, îi admiră pe cei care se implică, însă cu certitudine o fac și pentru că au resurse, de pildă acțiunile inițiate de Radu Vancu în Sibiu. „Oamenii se pot asocia îmbrățișând principii, valori comune. Însă în mod normal noi ar trebui să ne detașăm: pe de-o parte e persoana artistică, și pe de altă parte e persoana mea socială și atunci, evident că pot să fac lucruri pe mai multe paliere.” Poate că de aceea, crede că vremea grupurilor literare a trecut. Suntem în postmodernism, sensibilitatea poate veni ambalată sub forme diferite: poeții pot fi stimulați acum de un film sau o planșă anatomică. Suntem racordați la net, ne alegem părinții pe care-i vrem, pare să spună el. Suntem pe cont propriu.
După patru cărți de poezie, a scris un roman Ierbar, primit cu o stupefacție entuziastă de critici mai ales pentru că tema (iarba, substanțele halucinogene) reprezintă un subiect tabuizat de prejudecăți, legi și tradiții. Scrierea romanului a fost o experiență care l-a îmbogățit. Spunea după publicare, adică anul trecut, că poezia este ca un zbor de o sută de metri în vreme ce proza este ca un peisaj privit din vârful unui munte. Ar vrea să scrie proză și numai proză, dar proza este geloasă și nu-și împarte scriitorii cu nimeni. În niciun caz cu un serviciu sau cu grijile cotidiene. „E ceva foarte imersiv, trebuie să stai acolo, cu lumea aceea, cu personajele, să trăiești alături de ele, ca să le înțelegi până la capăt. La poezie e mult mai simplu, scrii câteva rânduri, ai un moment, ai o fulgurație, o inspirație, și în câteva ore poți să creezi ceva, un text, pe când la proză e mult mai greu. Există prozatori, și mi-ar plăcea să lucrez în felul ăsta, care au pereții plini cu tot felul de informații despre ce vor să scrie în roman, despre evoluția unui personaj, firele narative, totul este acolo. Dar asta, evident, nu se poate întâmpla în România unde trebuie să ai și un loc de muncă, ai o grămadă de alte preocupări și abia dup-aia, dacă mai ai timp și energie, te poți ocupa și de scris proză.” I-am spus că m-a întrebat cineva din sală eu ce știu, Andrei Dósa se întreține din scris? Andrei râde. „Cum aș putea să mă întrețin din asta? Fac traduceri. Din asta mă întrețin. Dar e foarte multă muncă. Traducerile sunt foarte prost plătite în România și trebuie să faci un număr mare de cărți pe an ca să te poți întreține.”
E o lecție pe care o putem extrage din acest festival în care România este invitată de onoare? De învățat, cu siguranță avem ce învăța! spune Andrei Dósa . „Eu unul, cel puțin, nu am avut ocazia să am contact cu aceste culturi în mod direct. Asta în primul rând. În al doilea rând, evident că și publicul de aici este foarte interesat și de aici am avea de învățat cu certitudine. La noi poate că asemenea evenimente nici nu sunt mediatizate suficient. Dacă poetul vine din nu știu ce țară și este foarte cunoscut, cum a fost poetul sud-coreean Ko Un, invitat acum câțiva ani, atrage multă lume la evenimentele la care participă, dar dacă vine un poet tânăr nu prea e nimeni în sală. De aceea m-a mirat foarte mult că în seara asta au fost cel puțin cincizeci-șaizeci de oameni, mai ales că ei habar n-au cine sunt, ce am făcut, pur și simplu au venit din curiozitate. Se pare că românii mai au de lucrat la partea asta, să-și cultive curiozitatea.” De unde vine lipsa de curiozitate a românilor? îl întreb eu. Din lipsă de resurse, e de părere Andrei Dósa. „Românii nu au resurse suficiente și nici nu le este cultivată sensibilitatea. E o problemă foarte complexă, pornind de la programa școlară: din start suntem învățați și, din cauza felului în care este tratată literatura în școală, ajungem așa, la sastisire și căpătăm o groază teribilă față de poezie, de literatură care nu mai sunt decât niște comentarii pe dinafară. Nu ne învață nimeni să gândim cu capul nostru, să spunem ce am simțit noi înșine când am citit, ce a vrut omul ăla să spună. Nimeni nu ne pune să gândim. Nu! Ni se spune: Învață textele, iar noi trebuie să le rumegăm și, dup-aia să le regurgităm la teză, la bac, peste tot, aceleași comentarii învățate papagalicește.” Nu e un fel de a condamna literatura la moarte? spun eu. Ba da, situația aceasta trebuie să se schimbe cât mai repede, cât mai urgent. De exemplu, „Andrei Bodiu a scris un poem despre sora lui care, profesoară fiind, le-a vorbit elevilor ei despre fratele ei și le-a spus că e poet. Și toți erau foarte mirați: Cum adică, există autori în viață?” Râde amuzat de tărășenie. „Lor nu le venea să creadă că există oameni care fac asta, care scriu, și că ei sunt în viață! Cred că o apropiere pe zona asta cu autorii, mai multe întâlniri, mai multe proiecte de genul ăsta poate ar putea schimba ceva. Și, evident, manualele. E foarte greu, e o harababură totală în zona asta de educație. Și atunci la ce să ne așteptăm? Oamenii sunt total dezinteresați.”
Deci, până la urmă, mă încăpățânez eu, cel puțin la nivelul acesta, scriitorii, creatorii ar trebui să facă politică, o politică educațională. „Da, așa e, spune Andrei Dósa, mai ales în educație trebuie să se implice.” Dacă ar fi să se facă o reformă adevărată, de profunzime în educație, tocmai pentru ca literatura să aibă șanse de supraviețuire, care ar fi primele măsuri, cele de urgență, care ar trebui luate? îl mai întreb eu. „În primul rând, să-i învățăm pe copii să stea în fața unui text fără nicio explicație din partea nimănui, profesorul să-i vadă cum gândesc, doar să-i îndrume ici colo și, în al doilea rând, să nu se mai pună atâta presiune, să se facă mai puțin ore de predare și mai multe ore care să pună accentul pe înțelegerea textului literar, ore care să nu apeleze la comentarii din afară, să conteze doar comentariile copiilor. Pur și simplu să-i lași pe ei să înțeleagă singuri ce și cum. Sunt convins că nu sunt proști oamenii, copiii înțeleg, numai că trebuie educați de mici. Deci până la urmă e nevoie de o revoluție care trebuie făcută de la firul ierbii. Nu numai în poezie, îmi spune el, ci e valabil pentru toate genurile și speciile literare.” Și asta cât mai repede, pentru ca literatura să mai aibă ceva șanse de supraviețuire.