Ceea ce vreau să afirm, ceea ce am susținut în Stalinism pentru eternitate, ceea ce se scrie în opera colectivă care este Raportul Final este că Nicolae Ceaușescu și camarila sa (grupul aparatului de partid) au manipulat demagogic speranțele de democratizare ale cetățenilor României.
Evident, în primăvara anului 1968 bătea un alt vânt decât crivățul stalinismului integral. Ceaușescu a pretins că pornește pe drumul destalinizării, dar a făcut-o strict teatral, utilizând o dramaturgie a imposturii care a reușit să impresioneze multă lume. Nu însă și pe Monica Lovinescu, care, în emisiunile ei de la Europa Liberă, avertiza asupra absenței unor acțiuni reale de liberalizare în România și cerea intelectualilor români să se sincronizeze cu semenii lor de la Praga.
Monica Lovinescu, în emisiunile ei de la Europa Liberă, avertiza asupra absenței unor acțiuni reale de liberalizare în România și cerea intelectualilor români să se sincronizeze cu semenii lor de la Praga.
Destalinizarea a fost utilizată în chip manipulativ de către Nicolae Ceaușescu și clica sa de nomenclaturiști pentru a-și fortifica pozițiile hegemonice. Vaga neliniște din rândul intelighenției a fost rapid calmată prin măsuri de cooptare și neutralizare. S-au organizat campanii menite să-i convingă pe tinerii scriitori că liderii partidului erau gata să le asculte revendicările, dar, în fapt, s-a mers pe linia amortizării oricăror critici care vizau principiul sacrosanct al „îndrumării de către partid a literaturii”.
Scriitorii din grupul oniric (Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Vintilă Ivănceanu) au fost marginalizați, iar protectorul lor, mereu nonconformistul poet Miron Radu Paraschivescu, unul dintre puținii marxiști antistaliniști de la București, a fost și el forțat să-și întrerupă contribuțiile publicistice. Promisiunea unei Primăveri de la București s-a stins în fașă. În loc să se coaguleze sub forma unei contestații colective, acțiunile scriitorimii române (mă refer la intelectualii autentici) s-au consumat în sotto voce fără să afecteze în vreun fel piramida de minciuni a unei puteri ilegitime. Din păcate, un fatal narcisism orgolios a făcut din scriitorii români acei „orfani ai curajului” despre care a scris aceeași Monica Lovinescu.
Citeam eu însumi, cu nesaț, în acei ani revistele literare și mă așteptam să văd și la noi o explozie a adevărului asemănătoare cu aceea de la Praga. Puteam cumpăra săptămânalul Les Lettres Françaises și știam de la Europa Liberă de fervoarea spirituală din Cehoslovacia. Pentru cei din generația mea cărora le păsa de destinul politicului în veacul lagărelor de concentrare era un moment extraordinar. Credeam, unii dintre noi, cu naivitate că socialismul și democrația pot fi împăcate.
A fost o imensă iluzie, dar atunci, în primăvara lui 1968, acest lucru nu ne era câtuși de puțin limpede. Speram că se va relua momentul Budapesta 1956, că vom avea ocazia să scăpăm de blestemata cenzură, că dreptul la memorie va fi în fine restituit unei societăți bolnave de frică și suspiciune. Credeam că vor avea loc reabilitări autentice ale victimelor comunismului, nu doar mascarade menite să-l așeze pe noul despot într-o lumină glorioasă. Preferam să ignorăm circul propagandistic pus la cale de aparatul ideologic condus de Niculescu-Mizil, Ion Iliescu și Popescu-Dumnezeu.
Din păcate, un fatal narcisism orgolios a făcut din scriitorii români acei „orfani ai curajului” despre care a scris aceeași Monica Lovinescu.
În martie 1968 se accentua linia antisovietică, încercându-se o versiune de titoism în stil românesc. Niculescu-Mizil părăsea reuniunea de la Budapesta a partidelor comuniste, protestând față de criticile pronunțate de delegatul sirian la adresa poziției PCR în mișcarea comunistă internațională. Sloganul repetat obsesiv era: „neamestecul în treburile interne”. În aprilie, avea loc plenara CC, la care a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu. Alături de el, partidul reconsidera memoria altor militanți căzuți victime lui Gheorghiu-Dej ori lichidați în URRS.
Fostul dictator era denunțat de Ceaușescu, care spunea că acele crime îl acuzau pe Dej, „care le-a patronat”, precum și pe călăul securist Drăghici, care a organizat comiterea lor. Drăghici era stigmatizat drept torționarul suprem, dar nimeni nu punea în discuție rolul Securității ca instituție criminală. „Acele mult prea triste și prea urâte fapte”, cum le numea Maurer într-un discurs de „prelucrare” la Cluj, păreau să fie expresia unor patologii individuale, nu a unui sistem samavolnic și terorist.
Textele din rubrica Agora exprimă opinii ale autorilor și nu reprezintă poziția Europei Libere neapărat.