Your browser doesn’t support HTML5
Monica Lovinescu în dialog cu Stelian Tănase
Monica Lovinescu: „Florin Manolescu spunea despre „Corpuri de iluminat”, într-o cronică, că este ce mai intensă poveste de dragoste din literatura română, în orice caz din cea contemporană, și îi împărtășesc această părere. Îmi pare bine că stăm de împreună de vorbă în acest studio, Stelian Tănase, pentru că aș vrea să ne vorbești puțin de această carte. Ai scris-o între 1985 și 1987, nu?”
Stelian Tănase: „Da, da...”
Monica Lovinescu: „Și prin lirism, și prin construirea muzicală și printr-un fel de underground, cred că e o carte care aduce un ton original în generația dumitale. Cum ai scris-o? Cum ai construit-o muzical, și ce ai resimțit în momentul în care o scriai? Aveai impresia că va putea să vadă lumina tiparului, sau nu? Și vom vedea de ce da și de ce nu, și ce ai vrut exact cu ea, pentru că nu ți-ai situat unul din personajele, pe Pia, la modul inocent între doamna Bovary, Marlyn Monroe și Mița Baston...”
Stelian Tănase: „Și Anna Karenina...”
Monica Lovinescu: „Și Anna Karenina prin final...”
Stelian Tănase: „Da. Senzația pe care noi o trăiam în țară - pentru că un scriitor este de fapt un filament, un element extrem de sensibil la ceea ce se întîmplă în realitate, de la realitatea lui imediată pînăă la cea generală, de ansamblu, a societății - simțeam atunci că trăim într-un fel de, nu de sfîrșit de lume, pentru că asta ar fi simplu de spus, mai ales după ce s-a întîmplat ce s-a întîmplat în decembrie 1989, ci senzația unui fund de lume. Ideea unui abis din care n-o să mai ieșim niciodată. Și deasupra noastră erau munți de gunoaie, pentru că fenomenul definitoriu al comunismului este vulgarizarea vieții, de la sentimente pînă la relațiile cu ceilalți, un fel de viață rudimentară, brutală, sălbatică, din care nimeni nu poate să scape. Și eșecul acestei povești de dragoste din romanul meu este datorat acestei vulgarizări generalizate a existenței. (...).”