Tragedia din Nagorno-Karabah | Viața fără casă, mâncare, medicamente și gaz. Ce interese au Rusia și Turcia?

Peste 50.000 de locuitori din Nagorno-Karabah se refugiaseră, până miercuri, 27 septembrie, în Armenia.

Este vorba de aproape jumătate din populația enclavei cunoscută de către armeni sub numele de Arțah și de azeri drept Nagorno-Karabah.

Alte zeci de mii de oameni așteaptă să ajungă în Armenia. Unii sunt încă în Arțah, alții în coada de pe drumul de munte care duce spre Armenia.

Mii de oameni s-au strâns, pe 20 septembrie, în aeroportul din Stepanakert, în speranța că vor putea pleca.

Chiar și înaintea atacurilor azere, cu toții erau slăbiți, fiindcă în enclava armeană rafturile magazinelor sunt goale încă din iunie.

Au plecat știind că nu se vor mai putea întoarce. Au lăsat în urmă tot ce strânseseră într-o viață, mormintele celor dragi, casele în care au locuit. Ce le era mai drag și nu voiau să cadă în mâinile azerilor au ars.

Un nou-născut se numără printre etnicii armeni care au fugit din enclava Nagorno-Karabah, în Armenia.

Corespondenții RFE/RL au vorbit cu mama lui Avetis, în vârstă de numai 2 săptămâni, care și-a petrecut primele zile de viață într-un adăpost improvizat într-o pivniță din orașul Martekert (Agdere în azeră).

Nou-născut și refugiat: la două săptămâni, un bebeluș armean este printre refugiații din Nagorno-Karabah

Cel puțin 200 de persoane și-au pierdut viața și alte 400 au fost rănite, dar numerele rămân încă provizorii fiindcă autoritățile locale nu au putut confirma toate decesele.

Alte 125 de persoane au murit în urma unei explozii de luni seară a unei bezinării, accident care a rănit sute de alte persoane.

Spitalele din Stepanakert sunt copleșite, din lipsă de resurse. Au început să evacueze pacienții în stare gravă, cu elicopterul, către alte spitale din Armenia.

200 de răniți într-o explozie puternică în regiunea Nagorno Karabah

„Mizele acestui conflict sunt mult mai mari decât par la prima vedere”, precizează pentru Europa Liberă istoricul Cosmin Popa.

În scena regională se încâlcesc interesele geopolitice, energetice, naționaliste și culturale ale mai multor țări: nu doar Armenia și Azerbaidjan, ci și Rusia, Turcia, Iran și Kazahstan.

Efectele, atât cele imediate cât și pe termen lung, se vor resimți până în Europa.

Desfășurarea unei tragedii

Totul a început în decembrie 2022, când coridorul Lachin, singura legătură între enclava Arțah și Armenia, a fost închis parțial.

Apoi, din 15 iunie, anul acesta, guvernul azer a blocat complet accesul mâncării, al medicamentelor și combustibilului în Arțah, precum și intervenția umanitară a Națiunilor Unite sau a Crucii Roșii.

Viața sub blocada azeră era cruntă. Mary, o tânără armeancă stabilită în capitala regională Stepanakert, a povestit pentru Europa Liberă ce însemna traiul de zi cu zi: cozi de ore întregi la pâine, rafturi complet goale în magazine, fructe și legume aduse pe jos de agricultori de la kilometri distanță pentru că nu mai era benzină.

În ciuda acestor greutăți, ea povestea cum oamenii au rămas atenți și darnici unii cu alții.

În timp ce criza umanitară se adâncea în Arțah, pe scena internațională nu părea să miște nimic. Mai mulți actori internaționali s-au arătat îngrijorați de situația umanitară - dar nimic mai mult. SUA a declarat că „nu va tolera nicio acțiune militară împotriva Nagorno-Karabah”, cu cinci zile înaintea atacului.

În apropierea noii ofensive azere, armata armeană a desfășurat exerciții miliare împreună cu armata americană, gest care i-ar fi înfuriat pe azeri până la punctul în care au început pe 19 septembrie atacul.

Guvernul de la Baku a lansat ceea ce a numit „o operațiune militară antiteroristă” împotriva Arțahului.

24 septembrie, Goris, Armenia: Un ofițer al forțelor de ordine ajută o bătrână refugiată din Arțah.

Oamenii, speriați, s-au ascuns în beciuri și au căutat adăpost oriunde au putut. Peste 10.000 de armeni au fost evacuați chiar în timpul atacului, căutând refugiu mai ales în orașe.

„Nu mai există uși închise în Arțah”, posta în acele momente Mary Asatryan, asistenta Ombudsmanului.

“Toate instituțiile de stat, hotelurile, restaurantele, casele - toate sunt deschise și pline de oameni evacuați. Tot ce vezi și auzi sunt mame care plâng, copii care urlă, bunici care se roagă.”

A doua zi, pe 20 septembrie, a fost anunțat armistițiul - care presupunea capitularea completă a Arțahului și viitoarea sa integrare în Azerbaidjan. Armistițiul a fost decis fără guvernul de la Erevan.

26 septembrie, coridorul Lachin: O familie armeană din Arțah se refugiază în Armenia.

Mâncarea, atât de-a lungul atacului cât și după, era și încă este aproape imposibil de găsit sau de gătit, în lipsa gazului. Mai toate cămările și pivnițele s-au golit de mult, după luni de blocadă. Oamenii au pus împreună din puținul pe care îl aveau.

Azerii au tras în continuare înspre zonele civile din Arțah, chiar și după încheierea oficială a ostilităților. Cimitirele din Arțah au devenit arhipline.

Stepanakert, 24 septembrie: Plecări în masă din enclava armeană.

În capitala Stepanakert, existau panouri cu portretele celor care și-au pierdut viața în războiul din 2020. Oamenii au tăiat din rame toate portretele, în încercarea de a păstra intactă amintirea soldaților.

Conexiunea la internet, deja precară înaintea opririi atacului, a devenit aproape inexistentă. La fel și electricitatea.

Ghemuri de cabluri de telefoane au apărut într-una, două, trei locații, pe unde se mai găsea un generator. Armenilor din regiune le-a devenit aproape imposibil să comunice cu exteriorul.

Exodul

A început, în mare parte, pe jos. Mulți oameni și-au pus în câte o plasă tot ce aveau, au luat copiii și animalele și au plecat mai întâi spre orașe, apoi pe coridorul Lachin, înspre Armenia.

Unii au pornit la drum doar cu hainele de pe ei, pentru că nu au reușit să-și strângă nimic de acasă.

Mulți au ars lucrurile lăsate în urmă, ca azerii să nu ajungă la ele: cărțile, hainele.

„Oamenii își ard întreaga viață”, a scris Mary peste o poză cu flăcările care cuprindeau mai multe uniforme militare, aruncate într-o grămadă.

Ea însăși a ars toate documentele de la biroul Ombudsmanului și și-a donat toate hainele celor evacuați.

Majoritatea celor 120.000 de armeni din Arțah a plecat pentru că nu văd cum ar putea supraviețui sub conducerea celor din Baku.

Mulți sunt copii sau bătrâni, au dizabilități sau au mai fost refugiați în trecut.

26 septembrie, coridorul Lachin: Mii de mașini așteaptă în coadă, pe drumul spre Armenia.

Planul Azerbaijanului este, acum, să încorporeze Arțahul. Armenii pleacă pentru că se tem de purificarea etnică.

„Nu vor să trăiască în Azerbaidjan - 99,9% mai degrabă și-ar părăsi locurile noastre istorice”, a transmis pentru Reuters David Babayan, consilier al liderului armean din Arțah.

Oficialii din Armenia, dar și oamenii de rând au fost solidari. Șoferii de taxi oferă refugiaților curse din orașul Goris (primul de după graniță) până la Erevan, un drum de patru ore, pentru doar 300 de drami, echivalentul a 3,6 lei.

Oficialii de la Baku au promis că vor trata minoritatea armeană egal cu restul cetățenilor, explică Heghine Buniatyan, directoarea serviciului armean al Europei Libere.

Însă acest angajament este destul de șubred, punctează ea: guvernul autoritar de la Baku încalcă oricum drepturile și libertățile propriului popor, iar fostul procuror al Curții Penale Internaționale, Luis Moreno Ocampo, a avertizat încă din timpul blocadei că acțiunile Azerbaidjanului ar putea constitui genocid.

26 septembrie, Kornidzor, Armenia: Mii de refugiați trec granița.

„Ținând cont de lunga istorie a conflictului și de faptul că atitudinile anti-armene sunt predate în școlile din Azerbaidjan, e greu de imaginat o transformare peste noapte din adversari în vecini pașnici”, spune Heghine Buniatyan despre viitorul conviețuirii armenilor cu azerii.

Vecinii mai puternici și teatrul regional al conflictului

„Mulți cred că astfel de schimbări de situație nu s-ar fi putut întâmpla fără acordul sau implicarea Rusiei și a Turciei. Ambele țări au spus, deschis, că ar prefera ca doar puterile regionale să gestioneze situația, fără implicare sau mediere vestică”, explică Heghine Buniatyan, directoarea serviciului armean al Europei Libere.

Același lucru este confirmat și de istoricul Cosmin Popa: „Rusia și Turcia rămân în continuare implicate în direcții similare pe termen scurt, interesele lor coincid în aspecte geostrategice și de energie în Asia Centrală și Caucazul de Nord”, afirmă istoricul pentru Europa Liberă.

De altfel, victoria din Nagorno-Karabah a fost sărbătorită în capitala azeră Baku cu o paradă de mașini cu steagurile Azerbaidjanului, Rusiei și Turciei.

Rusia, unicul garant al securității Armeniei, s-ar putea să o abandoneze de această dată. Kremlinul este deja ocupat cu războiul din Ucraina și nu mai are resursele să se implice fizic în Caucaz, cel puțin pe moment.

În plus, nemulțumit de noua afinitate vestică a Armeniei, Ministerul Afacerilor Externe din Rusia a transmis că „liderii Armeniei fac o greșeală imensă prin încercarea intenționată de a tăia legăturile complexe și îndelungate cu Rusia”.

Protestatarii armeni blochează traficul în Erevan

În schimb, Rusia ar avea de câștigat din instaurarea unui regim mai pro-rus la Erevan pentru că, dacă Armenia „va absorbi șocul pierderii Nagorno-Karabahului, influența Rusiei va fi cu mult redusă”, precizează Cosmin Popa.

A aduce atât Armenia cât și Azerbaidjanul sub influența directă a Rusiei ar fi scenariul ideal pentru Kremlin. De altfel, Rusia a susținut și Azerbaijanul, jucând de ambele părți, într-un echilibru precar.

Atitudinea pro-Azerbaidjan a Kremlinului ar putea fi periculoasă, pentru că azerii nu par să se fi mulțumit cu cucerirea Arțahului.

Însuși președintele Azerbaidjanului, Aliyev, a declarat că dorește să restabilească legăturile cu așa-numitul Zanzegur sau „Azerbaidjanul de Vest”, adică sudul Armeniei, și că va discuta cu Turcia despre acest efort.

Coridorul Zanzegur ar lega, dacă s-ar realiza, Azerbaidjanul de Republica Autonomă Naxcivan, o exclavă azeră prinsă între Armenia și Turcia.

Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, s-a întâlnit luni cu liderul Azerbaijanului, Ilham Aliyev, în provincia Naxcivan.

„Turcia este interesată de coridorul Zanzegur pentru că deschide o cale de comunicare terestră cu Asia Centrală”, explică Popa. Turcia va rămâne așadar un susținător al cauzei azere, în viitorul apropiat.

Rămâne de văzut cum se va implica Iranul, alt vecin incomod din regiune, în noul echilibru geopolitic.

Uniunea Europeană și Statele Unite au fost doar minim implicate în rezolvarea conflictului, chiar dacă Azerbaidjanul a „trecut linia roșie stabilită de SUA și UE”, explică analistul Thomas de Waal în Carnegie Europe.

Până în ultimul moment, se pare, Aliyev a asigurat aliații vestici că nu va declanșa o operațiune militară.

Deși diplomații UE au înaintat invitații la masa de negocieri ambelor părți, nu se știe ce va rezulta în următoarele săptămâni. Liderii regionali sunt așteptați în Granada pe 5 octombrie, pentru negocieri.

„Dacă eforturile de mediere ale UE și SUA vor eșua, procesul s-ar putea întoarce către Moscova”, explică Heghine Buniatyan, directoarea serviciului armean al Europei Libere.

În orice eventualitate, efectele se vor resimți în viitor și în Europa, atât în zonele de influență ale Rusiei cât și în domeniul energiei.

“Nagorno-Karabahul este o primă etapă”, chiar dacă este improbabil ca scenariul să se repete identic în regiuni precum Transnistria sau Harkov, punctează istoricul Cosmin Popa.

Problema energiei va rămâne extrem de relevantă pentru decidenții din capitalele europene, mai ales fiindcă Uniunea Europeană a încercat să diversifice resursele naturale după 2022 și a găsit în Azerbaidjan un partener necesar.

O mare parte din petrolul care ajunge în Europa din Azerbaidjan și Kazahstan vine însă din Rusia și doar este rafinat în țările intermediare, rușii reușind astfel să eludeze sancțiunile.

„Posibilitatea ca Occidentul să impună sancțiuni asupra Azerbaidjanului este aproape nulă”, consideră Popa. Acesta precizează că este și în interesul Rusiei să mențină relația bună a Azerbaidjanului cu Vestul.