În această acțiune, derulată cu sprijinul grupului aparatului de partid, de care era legat prin mii de fire din perioada când condusese Direcția Organizatorică a CC al PMR, noul conducător a jucat cu abilitate cartea unei relative deschideri, mai ales în planul culturii, al reformelor economice și al inițiativelor de politică externă.
La început, în chip timid, fără ostentație, apoi din ce în ce mai strident, s-a dezvoltat cultul personalității dictatorului.
La Congresul al IX-lea, din iulie 1965, a afirmat că niciun om, oricât de capabil ar fi, nu poate oferi soluții în toate chestiunile vieții sociale. A preconizat întărirea muncii colective și l-a criticat în chip voalat pe predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901–1965), că s-a îndepărtat de nucleul conducerii partidului. I-a cultivat cu viclenie pe baronii lui Dej, în special pe Maurer și Bodnăraș. A știut să-i folosească pentru a-l emascula politic pe rivalul său inițial, Gheorghe Apostol, mult mai asemănător cu Dej ca stil politic.
Am discutat în numeroase scrieri cariera celui care avea să devină în doar câțiva ani dictatorul absolut al României. Privind acum înapoi și meditând asupra meandrelor biografiei acestui stalinist pentru eternitate, este limpede că, de la început, Ceaușescu a urmărit să acumuleze puterea totală în mâinile sale. În această operație a fost ajutat nu doar de birocrația de partid, de personaje precum Ilie Verdeț, Manea Mănescu, Emil Bobu, Vasile Patilineț, Ion Dincă, Virgil Trofin, Constantin Dăscălescu, ci și de aparatul de propagandă dirijat de Paul-Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Petru Enache, etc. Nu mai puțin activ a fost aparatul de Securitate mereu supravegheat de Ceaușescu prin activiștii numiți în fruntea Ministerului de Interne și a Departamentului Securității Statului: Ion Stănescu, Teodor Coman, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad (evident, nu pomenesc aici toate personajele care s-au perindat în asemenea poziții).
La început, în chip timid, fără ostentație, apoi din ce în ce mai strident, s-a dezvoltat cultul personalității dictatorului.
Elena a încurajat, neîndoios, tot ce era mai rău în soțul ei, dar culpabilitatea a fost înainte de orice a șefului partidului și a aparatului de partid.
În decembrie 1967, la Conferința Națională a PCR, Chivu Stoica anunța că renunță la poziția de președinte al Consiliului de Stat în favoarea celui care avea să fie numit tot mai frecvent „cel mai iubit fiu al poporului”. Lângă acesta, urca vertiginos pe scara puterii soția sa, Elena, născută Petrescu, ilegalistă marginală, persoană renumită prin incultură, maliție și o insațiabilă ambiție. Influența Elenei asupra lui Nicolae nu trebuie însă privită drept cauza principală a catastrofalului curs urmat mai cu seamă după 1977, așa cum o fac diverși foști magnați ai regimului în mistificatoarele lor cărți de memorii. Elena a încurajat, neîndoios, tot ce era mai rău în soțul ei, dar culpabilitatea a fost înainte de orice a șefului partidului și a aparatului de partid. Fără un aparat care să îndeplinească fără murmur poruncile venite de sus, fără obediența diverșilor ciraci ai dictaturii, fără angrenajul represiv creat încă de la debutul despotismului stalinist din România, Nicolae Ceaușescu și Elena nu ar fi fost în stare să-și îndeplinească obiectivele.
Am examinat natura faraonic-totalitară a socialismului propovăduit de Ceaușescu într-un volum colectiv apărut la New York, în 1989, bazat pe o conferință organizată de Freedom House.
Socialismul lui Ceaușescu era de fapt o expresie paroxistică a modelului tradițional stalinist de control politic, ideologic și social
Intitulată Romania: A Case of Dynastic Communism, cartea, ilustrată de Eugen Mihăescu, cuprindea intervențiile lui Mihai Botez, Andrei Brezianu, Matei Călinescu, László Hámos, István Hosszú, E. Mihăescu, Nestor Ratesh, Gheorghe Sencovici, Dorin Tudoran și a subsemnatului. Am dezvoltat cu acel prilej conceptul de comunism dinastic ca esență a stalinismului românesc în faza sa crepusculară. În consens cu ceilalți participanți, am accentuat faptul că socialismul lui Ceaușescu era de fapt o expresie paroxistică a modelului tradițional stalinist de control politic, ideologic și social. Evident, teroarea în masă fusese înlocuită prin metode mai subtile, dar nu mai puțin degradante, de asfixiere a oricărei autonomii personale.
Ca toți tiranii, Ceaușescu a fost obsedat de riscul demitizării sale după moarte. Parte din rațiunea promovării Elenei Ceaușescu pe poziția de numărul doi al regimului ținea de această frică patologică de posteritate. După 1982, devenise clar că ascensiunea lui Nicu Ceaușescu în fruntea UTC, apoi ca prim-secretar la Sibiu, făcea parte din același joc. Întreg sistemul ajunsese să opereze ca și cum un scenariu dinastic ar fi fost posibil, chiar și în epoca reformelor gorbacioviste. S-a văzut ulterior, în Coreea de Nord, că transmiterea ereditară a puterii într-o autocrație nu este o excentricitate irealizabilă. Revoluția din decembrie 1989, deși uzurpată de eșalonul doi al nomenklaturii, a dejucat scenariul dinastic și a deschis calea spre distrugerea tuturor instituțiilor comuniste.