A clamat vocație patriotică fără să-i pese că triumful mișcării din care făcea parte echivala cu instaurarea unui regim despotic-polițienesc. Mai întâi în Vietnamul de Nord, apoi în Vietnamul unificat sub steagul comunist, cel supranumit „Napoleonul Roșu” și tovarășii săi au construit un sistem calchiat pe cel stalinist: teroare, poliție secretă, economie de comandă, cenzură, lagăre de concentrare, prigonirea oricărei opoziții, ateism militant și intransigent.
De la Mao a preluat convingerea că acțiunile militare împotriva forțelor inamice (străine ori locale, nu conta) au deopotrivă valoare strategică și propagandistică. Cu cât mai multe victime civile, părea să gândească Giap, cu atât mai rapidă va fi radicalizarea maselor, activarea lor de partea revoluției. Faimoasa ofensivă Tet din 1968 a fost un dezastru militar, dar a servit comuniștilor vietnamezi ca armă de presiune psihologică împotriva Statelor Unite. Lui Giap nu-i păsa de numărul morților, pentru americani era o chestiune esențială. Un general american declara că „orice conducător militar care ar fi suferit astfel de pierderi, nu și-ar fi menținut funcția mai mult de trei săptămâni”. Dar, în regimurile comuniste, responsabilitatea este față de ideologie, nu față de cetățeni.
A jucat un rol important în constituirea viziunii vietnameze despre focarul revoluționar leninist și capacitatea sa de a iradia în urma unor campanii militare spectaculoase. Accentul era pus pe recrutarea unor imense contingente din rândul țărănimii paupere, considerată o forță radicală comparabilă cu proletariatul din Occident. Naționalismul predicat de Giap era de fapt unul stalinist, emanciparea națională era trambulina pentru instaurarea unei autocrații întemeiată pe comandamentele utopiei comuniste. Nu-l interesau libertățile civice, era ostil pluralismului de orice fel.
Mitul generalului Giap a făcut parte din arsenalul propagandistic al Lumii a Treia ca actor revoluționar incoruptibil, din ideologia numită tiers-mondism. Era vorba, cum a demonstrat gânditorul venezuelian Carlos Rangel, de o nouă ipostază a mitului rousseauist al bunului sălbatic, înzestrat cu virtuți purificatoare și regeneratoare. Făcea parte din categoria miturilor izbăvitoare. Pentru Giap, ca și pentru Ernesto Che Guevara, nu conta câte pierderi umane rezultă din acțiunile decise de el și asociații săi. Educat în științele umane, a predat inițial la un liceu de elită din Hanoi. A devenit un lider militar real, recunoscut în acest sens de amici și inamici. În anii ’80, a pierdut lupta pentru putere și a devenit de fapt o simplă prezență ceremonială. În ultima perioadă a vieții, locuia într-o reședință de lux unde primea vizitatori străini. Între aceștia, s-a numărat și colonelul Hugo Chávez. În chip ironic, în acești ani crepusculari, Giap a susținut necesitatea unor reforme structurale, îndeosebi pe plan economic. În plan politic, a rămas până în ultima clipă fidel crezului său totalitar.
Unificarea Vietnamul sub steagul partidului comunist a însemnat de fapt impunerea regimului comunist din Nord asupra Sudului. Victoria Vietcongului a fost de fapt victoria comuniștilor vietnamezi. A urmat exodul a sute de mii de oameni (cifrele acceptate internațional spun că au fost un milion și jumătate), acei „boat people” deciși să-și riște viața pentru a-și salva libertatea. La ora actuală, Vietnamul rămâne o societate închisă în care orice formă de disidență, de gândire liberă este persecutată fără milă.
Cei care, după ani de rezistență împotriva regimului corupt din Vietnamul de Sud, au refuzat să îngenuncheze în fața dictaturii comuniste, au ajuns în lagăre de concentrare. Biografia generalului Giap nu poate să fie separată de istoria Gulagului vietnamez pe care, prin prezența sa disciplinată în conducerea partidului comunist, l-a susținut fără murmur. Vo Nguyen Giap știa, în anii când conducea operațiunile militare contra Sudului, că nu era vorba de nașterea unui Vietnam democratic, ci de expansiunea regimului totalitar întemeiat pe distrugerea libertăților civice și anihilarea demnității umane.