Weekend-urile sunt complicate în festival și, mai ales, dificile pentru melomanii care au alegeri dureroase de făcut. Eu am mers la încântătorul Vivaldi de la miezul nopții și, bineînțeles, la Yuja Wang, în Rahmaninov 3, ca toată lumea bună din București.
„Il Giustino” cu Accademia Bizantina și Ottavio Dantone a fost un spectacol încântător. În sala intimă a Ateneului, în atmosfera caldă și ușor somnolentă a miezului de noapte, m-am gândit instantaneu la premiera privată pe care Vivaldi a dat-o acestei opere, complet necunoscute până acum câțiva ani, pentru carnavalul roman din 1724. Pentru cei prezenți, nu puțini – m-am mirat cât de multă lume a rezistat până la finalul târziu din noapte - a fost cu siguranță un privilegiu rar să asculte muzică vivaldiană de operă cu vocile superbe ale garniturii solistice și impecabila orchestră barocă, dirijată de la clavecin de Ottavio Dantone. Și pentru mine.
Libretul e, ca la mai toate operele lui Vivaldi, o poveste încâlcită, care amestecă realitatea cu fantasticul, istoria cu fabulația și eroticul cu politica. Țăranul Giustino, un om brav și virtuos, are întâlnire cu destinul atunci când o salvează pe Leocasta, sora împăratului, din ghearele unui urs. Se va lupta și cu un înfricoșător monstru marin, dar mai ales cu urzelile maleficului Amanzio, se va lupta cu toată lumea pentru bine și adevăr, chiar și cu tiranicul Vitaliano, un pretendent ambițios la tron, care până la urmă se dovedește a-i fi frate. Triunghiuri amoroase, situații limită, voci din mormânt, gelozie și multă ambiție într-o atmosferă de poveste combinată cu puțin Game of Thrones, peste care plutește, atotputernic și impacabil, destinul.
După admirabila sinfonia tripartită introductivă, încep să curgă recitativele, e mult recitativ descriptivo-situațional în opera vivaldiană, integrat de ariile de superbă virtuozitate și caracter emoțional. Vivaldi e și aici artificii și emoție, are mult pasticcio, publicul recunoaște surprins începutul Anotimpurilor pe intro-ul unei arii, are un instrument de bizar efect timbral și, mai ales, minunate arii. Delphine Galou, în rolul principal, e un Giustino convingător care, ocupat să omoare urși, n-are mare lucru de cântat până spre finalul actului doi, când uimește audiența cu Su l’altar di questo nume, superbă arie de bravura. Unul dintre cele mai ingrate registre vocale, cel de contralto, are la Galou grave pline și catifelate, cu acut puternic, incredibil, care sună extraordinar, ca o voce de autentic contratenor. Tehnică admirabilă pentru solista franceză, pusă exceptional în valoare și în Ho nel petto un cor si forte, aria în care e acompaniată de psalterium-ul, un instrument bizar la fel cum bizară e alegerea compozitorului cu acest instrument străvechi ce creează o atmosferă vrăjită în sala Ateneului.
Delphine Galou
Foarte puțină lume pleacă la pauză, publicul avizat știe că vor mai trece doi ani până la o altă întâlnire cu frumusețea barocului. Și ceilalți soliști sunt minunați, Silke Gäng impecabilă și caldă mezzo, cu rol bun în Anastasio și o minunată interpretare în Vedro con mio diletto, arie făcută celebră în recitaluri de Jaroussky și mai nou de revelația Jakob Joszef Orliński. Mi-a plăcut mult și soprana Emoke Barath, o foarte prezentă și convingătoare Arianna, cu voce plăcută și tehnică ireproșabilă, dar și soprana de origine română Ana Maria Labin, voce frumoasă și îngrijită în Leocasta, la fel ca Arianna Venditelli, un malefic perfect în Amanzio. Impresionant și Emiliano Gonzalez Toro, în Vitaliano, dar ce a lipsit distribuției de vis a fost un contratenor autentic, Alessandro Giangrande, tenor autentic în Polidarte, fiind în postura de a suplini și rolul Andronico, partitură destul de ingrată pentru vocea sa. Orchestra e minunată, condusă imperial de Ottavio Dantone așezat la clavecin, echipa e sudată de mult în jurul concertmaestrului Alessandro Tampieri, pe care l-am văzut cu Mullova în 2013, cântând Bach în festival, tot la Ateneu, și face senzația unei întâlniri între prieteni care se bucură să cânte târziu în noapte pentru alți prieteni care aplaudă foarte fericiți la final. E a treia chemare la rampă, s-au făcut orele 1.30 în noapte, dar nimeni nu pleacă acasă, a fost minunat! Grazie, Accademia Bizantina, grand merci Delphine Galou & friends, recomand din toată inima înregistrările acestui superb ansamblu, în special cele cu Delphine Galou
Yuja Wang în Rahmaninov 3 cu Staatskapelle Dresda. Pe scurt
Nebunie aseară la Sala Palatului, toată lumea bună din București vine s-o vadă obbligato pe excentrica pianistă chineză, care, da, epatează din nou cu ținuta, o rochie albă, cu paiete strălucitoare, lungă de data asta și extrem de mulată. Peste tot în lume, Yuja umple sălile indiferent de program, e un fenomen. Multă lume în picioare, din nou calvarul telefoanelor care sună în plin concert și multe flori la final, cred că fostele mari glorii politice din sală au cam oftat la vederea copiilor așezați la coadă pentru a-i înmână buchetele divei chineze.
Yuja Wang e fenomenală, nimeni nu poate nega asta. Versiunea ei la magnificul concert nr.3 în re minor de Serghei Rahmaninov e una cu totul neobișnuită, de acord, dar impresionantă. E multă pasiune în cântul ei, o susținere extraordinară și o introspecție formidabilă, tradusă uneori printr-un rubato pentru mulți deranjant. Paleta coloristică e generoasă, liniile pot părea monotone prin perfecțiunea tehnică, dar Yuja își caută propriul adevăr dincolo de virtuozitatea incredibilă. Toată lumea uită că, de fapt, acesta e unul dintre cele mai dificile concerte pentru pian din istorie, un calvar pentru toți pianiștii. Pare atât de ușor doar datorită ei. Acompaniamentul lui Myung-Whun Chung e exact ce trebuie, îmi place mult dirijorul și faptul că îi dă mult spațiu solistei, cu crescendo-uri superbe, frumos înflorite a orchestrei grijulii, ca o familie mare și cuprinzătoare ce veghează atent un copil zvăpăiat, alintat și genial, lăsat să se joace într-o sală plină de bijuterii delicate de cristal. Joaca e genială, foarte personală și pasională, cu o vivacitate ritmică expansivă și cu un lirism devorator. Finalul e năucitor și exploziv, tocmai am văzut cu siguranță o cu totul altă versiune a Rahmaninov 3.
Yuja e copleșită de flori din public, le va împărți cu generozitate instrumentiștilor pentru a se întoarce cu trei bisuri, dintre care un Schubert cu un pianissimo răvășitor și un aranjament cu multe artificii a suitei Carmen de Bizet/Horowitz. Mă amuză la pauză condescendența cu care cei ce ar fi omorât pentru un bilet, cu doar o oră înainte, dau definiții competente cu voce tare despre „asiaticii ăștia, tehnică și atât”. Yuja Wang e un fenomen, unul supra-natural, un copil mare și genial, o pianistă unicat în galeria artei interpretative moderne, care nu trebuie judecată amestecând opțiunile vestimentare cu cele muzicale și ale cărei versiuni trebuie analizate înotdeauna cu atenție în demersul original al interpretărilor sale. Care pot plăcea până la idolatrie sau nu. Gusturile nu se discută, vorba proverbului.
Nu mi-a plăcut a doua de Brahms cu Capela din Dresda în partea a doua, visam la o interpretare desăvârșită cu germanii și Myung-Whun Chung, dar liniaritatea și cumințenia au fost excesive. Plus alămurile, decalibrate da capo al fine, care au spart în multe cioburi poezia brahmsiană, mai ales pe cea din superba parte a doua. Poate avem mai mult noroc în seara asta cu Simfonia a IV-a a aceluiași romantic german.
Coda
Târziu în noapte, e trecut chiar de orele 2.00 la întoarcerea de la Ateneu, în dreptul Bisericii Albe, de pe strada George Enescu, un cortegiu colorat atrage privirile. O fată cu rochie roz, scurtă și foarte mulată, merge pe mijlocul străzii. În jurul ei roiesc mai mulți tineri, inițial am avut senzația că e o echipă de filmare care trage câteva scene în liniștea nopții, dar m-am înșelat, nu e nici o cameră. E Yuja Wang, o recunosc imediat, înconjurată de câțiva tineri, poate chiar din orchestra cu care a cântat. Nu sunt sigur, din fuga mașinii mi s-a părut că pășea desculță pe asfalt. I-am văzut însă bine zâmbetul.
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu