Apariția monumentalului său roman (vezi și ediția definitivă de la Humanitas) a evaporat mai toate alibiurile pentru oroarea stalinismului național. Generațiile tinere, care nu au trăit pe propria lor piele acele experiențe, pot pricepe din textele lui Mircea cât de chinuitoare era viața cotidiană într-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor și țăranilor, dar care era, de fapt, o tiranie a politrucilor, securiștilor și birocraților bornați.
Romanul său surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatăl personajului principal, au crezut cândva în demagogia socialist-egalitaristă a regimului, oameni care au îmbrățișat, cu pasiune romantică, miturile centrale ale sistemului: rolul conducător al partidului, sacrificiile necesare construcției utopiei unei societăți fără clase, șantierele tineretului, colectivismul și solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renăscute energii morale.
Romanul este și o invitație la amintire ca formă de exorcizare a relelor unui trecut care continuă să-și trimită nevrozante ecouri în viața noastră de astăzi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceaușescu revin aici ca tot atâtea serpentine ale unor angoase și suplicii din vremuri ce păreau de nedepășit. Așa cum apare în romanul lui Cărtărescu, național securismul ceaușist părea sortit să dureze o veșnicie. Se ocupau cu imaginea sa diverșii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cât de absurde, pe atât de corupătoare.
Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, mușcătoare și de o stupefiantă actualitate, momentele unei dramaturgii a umilinței și rușinii, în care pseudo-intelectuali aserviți se dădeau peste cap să edifice schelăria unei monstruoase apologetici de partid și de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat”, în care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al științei, urmașul marilor conducători din vechime. Imaginația lui Cărtărescu își găsește în această satiră (Doamne, cât de realistă!) un spațiu cât se poate de prielnic.
Un Ceaușescu secundat de sacerdoții dogmei se ocupa cu selecția demnitarilor pe criterii ce țin mai degrabă de cele ale lui Heliogabalus decât de acelea visate de Lenin. Pentru Ceaușescu, promovarea în cadrul logocrației totalitare depindea astfel de limbă drept organ central al doctrinei sale.
Lingușelile cele mai nesimțite cresc apoteotic în acest infern boschianal îngenuncherii sicofantice: „Rând pe rând, artiștii naționali urcară pe scenă, unde meșterii tâmplari îmbrăcați ca meșteri tâmplari le trăgeau limba afară din gură de-un cot și o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curând, rămăseseră înșirați pe scenă vreo treizeci-patruzeci de monștri de ambele sexe, toți cu limbile făcute sul și gata să lingă pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacră a Tovarășului și a Tovarășei (prezentă și ea, mai discret, în uniformă de leopard, într-un colț al scenei). (…) Între ei erau faimosul pictor B. Salasa, care-și muia penelul direct în albastrul de Voroneț, filmoloaga L. Coproiu și mai ales cel ce-avea să rămână un Orson Welles al stilului romanesc, Aviar Găunescu, a cărui limbă de porc îi înconjura trupul de nu mai puțin de douăsprezece ori înainte ca vârful să i se târască prin praf. Cunoscut până în îndepărtata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea să se așeze de părțile dinapoi ale Secretarului General asemeni peștilor paraziți, cu ventuza. Un limbist mai mărunțel era W.C. Teodosie, căruia i se prezicea însă un mare viitor. Odată aleși, cântăreții neamului se puseră pe treabă și grădina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) înflori cu exuberanța a milioane de trandafiri”.
Nimeni nu a examinat cu mai multă acuratețe decât Mircea Cărtărescu mecanismele degradării intelectualilor-lachei din România lui Ceaușescu, capacitatea acestora de a se înjosi până la totală aneantizare a coloanei vertebrale.
Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului românesc (Stalinism pentru eternitate), nu cunosc pagini mai pătrunzătoare decât cele din acest roman despre nălucile ideologice ale ceaușismului. Orbitorul lui Mircea Cărtărescu descrie și explică efectele utopiei totalitare în lumea balcanico-miticistă în care mulți au crezut că stalinismul nu avea cum să prindă rădăcini.
Ceea ce probează până la urmă această carte este că despoți precum Ceaușescu nu și-ar fi putut exercita dominația dacă nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delațiunii și fățărniciei. Înrudit cu operele unor Ismail Kadare, Ernesto Sabato sau Peter Nadas, Orbitorul lui Mircea Cărtărescu rămâne marele roman al adevărului, al iluminării etice și al destrămării sufocantului miraj totalitar.