China a comemorat, joi, 100 de ani de la înființarea Partidului Comunist. Evenimentul a culminat cu un discurs „important” al președintelui chinez, Xi Jinping, în piața Tiananmen, în care acesta a atras atenția celorlalte state să evite orice formă de interferență cu politicile interne ale Chinei
„Nu am agresat, oprimat sau subjugat niciodată oamenii din nicio altă țară și nu vom face acest lucru”, a declarat el.
O femeie își face un selfie în fața unui ecran care îl arată pe liderul chinez Xi Jinping în timpul discursului susținut cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de existență a Partidului Comunist Chinez, 1 iulie 2021.
„În același mod, nu vom permite niciodată, nimănui să ne intimideze, să ne asuprească sau să ne subjuge. Oricine încearcă să facă asta, se va găsi pe o traiectorie de impact cu un zid de oțel ridicat de 1.4 miliarde de oameni”, a continuat liderul de la Beijing.
Într-un spectacol de gală separat, presărat cu artificii, jocuri de lumini și coregrafii, stadionul național din Beijing a fost, marți, gazda unui eveniment ce a glorificat realizările Partidului Comunist Chinez.
China continuă, în schimb, să suprime orice formă de critică la adresa Partidului, fie că este vorba despre eradicarea culturii uigurilor, o minoritate discriminată din nord-vestul țării, sau despre rescrierea istoriei recente în conformitate cu dorințele partidului.
În 2008, același stadion național îi invita pe turiști și atleți laolaltă la Jocurile Olimpice din capitala statului chinez. Evenimentul ar fi trebuit să marcheze idealurile olimpice, precum nonviolența, deschiderea către restul lumii și libertatea exprimării individuale.
Îți mai recomandăm China trântește ușa în fața H&M după boicotarea bumbacului din XinjiangÎn ciuda acestui lucru, statul chinez se făcea pe atunci responsabil de suprimarea violentă a protestelor din Tibet, arestarea și aruncarea criticilor în închisori, cât și cenzurarea presei internaționale, venită să transmită live un eveniment cu o audiență globală.
Treisprezece ani mai târziu, situația nu pare diferită. Iată istoria unui Partid Comunist:
Anii ’20: începuturile
Data precisă a primului Congres al Partidului Comunist nu se știe cu exactitate. Mao Zedong, fost lider de stat responsabil de revoluția culturală chineză, a ales ziua de 1 iulie 1921 pentru a stabili o dată fixă de comemorare a acestui eveniment. Conform istoricilor, întâlnirea ar fi avut loc în Shanghai, în prezența unor membri de partid chinezi, dar și a unui reprezentant al Cominternului, organizație ce se ocupa la vremea respectivă cu promovarea idealurilor comuniste în jurul lumii.
La începuturi, armata comunistă era echipată rudimentar. Această fotografie, făcută în 1926, ilustrează soldații chinezi echipați cu sulițe.
Unii dintre participanți au fost șterși pe parcurs din istorie, pe motiv că ar fi colaborat cu armata imperială în timpul războiului civil și a ocupației japoneze din anii ’30.
Anii ’30-’40: Marșul cel Lung și revoluția comunistă în China
Anii ’30 devin un paradox pentru comuniștii chinezi. Aflați în conflict cu Partidul Naționalist Chinez condus de Chiang Kai-shek, aceștia se retrag cu tot cu Armata Roșie din sud-estul Chinei către nord-vest, și parcurg 18 lanțuri muntoase și 24 de râuri.
Primele 3 luni ale marșului au fost dificile. În urma bombardamentelor și confruntărilor militare la sol, comuniștii pierd mai bine de jumătate de soldați. Printre cei retrași se numără și Armata Roșie condusă de Mao Zedong, care se alătură celorlalte trupe contingente.
Mao Zedong, liderul Partidului Comunist Chinez, călare pe un cal în timpul unei călătorii către orașul Shaanbei, 1947.
Mao se dovedește a fi un lider carismatic și reușește, într-o conferință din provincia Guizhou, în 1935, să câștige suficientă susținere pentru a-și stabili dominanța în partid.
Mutarea trupelor comuniste in districtul Yan’an le-a dat acestora puțin răgaz să se regrupeze și să-și consolideze puterile. În 1949, Armata Roșie, în frunte cu Mao, îi învinge pe naționaliști și ajunge la guvernare.
Marșul, lung de aproximativ 10.000 km, a inspirat tineretul chinez să se alăture Partidului Comunist la finalul anilor ’30, începutul anilor ’40 și a devenit astfel un reper istoric în lupta Partidului Comunist Chinez pentru putere.
1958-76: foamete și revoluție culturală
Într-o repetare a istoriei statelor socialiste, anii ’50 sunt marcați de o industrializare rapidă a Chinei, iar colectivizarea agriculturii duce implicit la o lipsă acută a hranei.
Aproape 60,000 de refugiați chinezi sosesc ilegal în Hong Kong, pe atunci colonie britanică, în încercarea de a scăpa de foametea acută din anii '60 din China, 28 mai 1962.
Ceea ce urmează pare desprins de realitate. Între 1958-1962, mai bine de 36 de milioane de oameni mor de foamete. Într-o comună, 12,000 de oameni, sau o treime din populația acesteia, mor în mai puțin de 9 luni.
Copiii înfometați și care cerșesc mâncare sunt duși în munți și lăsați să moară în sălbăticie. Un adolescent orfan își omoară fratele mai mic, pe care îl mănâncă. Oricine alegea să nu „înflorească" rezultatele recoltelor era torturat, bătut și îngropat de viu.
Un țăran chinez irigă pământul cultivat în timp ce trei fermieri ară o plantație de orez în spate, noiembrie 1954.
Yang Jisheng, supraviețuitor, își amintește cu groază de perioada respectivă.
„Oamenii mureau, iar familiile acestora alegeau să nu îi îngroape pentru a putea continua să colecteze rațiile de hrană ale acestora. Țineau cadavrele în pat, pe care le acopereau cu cearșafuri și care ajungeau să fie mâncate de șoareci. Oamenii au mâncat cadavre și s-au bătut pe cadavre”, a declarat acesta pentru The Guardian.
Sub pretextul revigorării cauzei socialiste și ca să își acopere greșelile, Mao lansează o „revoluție” menită să elimine orice formă de imperialism al Vestului din rândurile partidului.
Mao Zedong, aflat la tribuna din piața Tiananmen, inspectează pentru prima dată în istorie forțele așa-zisei „Mari Revoluții Proletare Culturale”, 18 August 1966.
Gărzile Roșii, formate în mare parte din tineri studenți, agresează civilii îmbrăcați în „haine burgheze”. Orice semn al „imperialismului” din societate este distrus. Iar elita intelectuală a țării este fie omorâtă, fie forțată să se sinucidă.
După moartea lui Mao, în 1976, figurile moderate din Partid pun capăt revoluției culturale chineze, iar peste 3 milioane de cetățeni eliminați pe nedrept așteaptă reintegrarea în societate.
Oficiali chinezi stau de priveghi lângă trupul neînsuflețit al lui Mao, 13 septembrie 1976.
Partidul recunoaște oficial, în 1981, că „revoluția culturală” chineză nu și-a atins scopul.
„Istoria a arătat că ‘revoluția culturală’ inițiată de un lider ce lucrează sub o înțelegere greșită a acesteia a dus la frământări interne și a produs o catastrofă partidului, statului și întregului popor”, a declarat acesta la început de anii ’80.
1978: reforme economice și deschiderea pieței
Într-o întâlnire la hotelul Jingxi din Beijing, noii lideri chinezi aleg să repudieze planurile politice și economice ale lui Mao, liberalizând piața din China și dând startul reformelor ce o vor aduce la stadiul de superputere de azi.
Printre măsurile economice luate a fost stabilirea unor „zone economice speciale”. Prima astfel de zonă, în Shenzhen, aflată în apropierea graniței cu Hong Kong-ul, a permis atragerea de investiții străine directe și a permis transformare rapidă a unor sate de pescari cu 30.000 de oameni, într-o metropolă care astăzi are peste 11 milioane .
Zona, care poartă denumirea Delta Râului Perlelor, numără azi 9 orașe și este locul cu cel mai ridicat grad de urbanizare petrecut vreodată pe planetă.
Liderul vremii de atunci, Deng Xiaoping, culege laurii pentru reformarea radicală a economiei din China. Așa cum spunea unul dintre consilierii săi la acea vreme, „Deng nu știa multe despre economie. El doar știa că vrea dezvoltare rapidă (a Chinei, n.r.)”.
1989: masacrul din Piața Tiananmen
În aprilie 1989, Hu Yaobang, fost Secretar General al Partidului Comunist Chinez și lider în reformarea liberală a statului chinez, a murit. Două zile mai târziu, sute de studenții se adună in piața Tiananmen să depună o coroană de flori și încep să ceară mai multă libertate de exprimare, libertăți economice și o reducere a corupției în rândul instituțiilor statului.
În timp ce elitele chineze sunt divizate în privința modului în care se raportează la studenți, ziarele de casă ale partidului din acea vreme califică protestele drept „o agitație și conspirație premeditată și organizată”, cu tendințe „anti-Partid” și „anti-socialiste”.
Sute de mii de protestatari se adună în piața Tiananmen în cea mai mare revoltă a populației civile din 1960 și până atunci. Fotografie realizată la data de 17 mai 1989.
Proteste similare izbucnesc și în alte orașe din China, iar guvernul alege pentru început să îi avertizeze pe protestatari, dar nu ia nicio acțiune împotriva acestora.
La mijlocul lunii mai, Mihail Gorbaciov, liderul URSS, vine în vizită la Beijing. Sosirea lui atrage aproximativ un milion de demonstranți în piața Tiananmen, iar protestul este mediatizat în presa internațională.
Un protestatar acoperit de sânge în urma confruntărilor dintre armată și civili, 4 iunie 1989.
Figurile conservatoare ale Partidului aleg să suprime revoltele. La finalul lui mai, legea marțială este declarată în Beijing, iar armata este trimisă în stradă. Trupele sunt blocate în continuare de protestatari, în timp ce demonstrațiile continuă fără întrerupere.
Pe data de 4 iunie, la primele ore, trupele invadează piața Tiananmen. Mulți protestatari sunt împușcați mortal, iar tancurile intră peste mulțimea adunată în stradă, strivindu-i pe mulți sub șine.
John Gittings, reporter pentru The Guardian transmitea la acea vreme că „atunci când un guvern folosește tancurile să declare război civililor, orice este posibil, iar oamenii știu asta”.
Pe 5 iunie, armata preia controlul asupra Beijingului. În aceeași zi, un bărbat blochează un convoi de tancuri ce se îndreptau către piața Tiananmen.
Celebra fotografie a unui bărbat care blochează un convoi de tancuri aflate în drum spre piața Tiananmen. Bărbatul nu a fost identificat până în prezent. Fotografie realizată la data de 5 iunie 1989, greu de accesat în China.
Pe 6 iunie, guvernul chinez anunță că 300 de persoane au murit, majoritatea soldați. Se estimează că numărul ar fi mult mai mare.
Îți mai recomandăm 32 de ani de la masacrul din Piața Tiananmen: Istoria pe care China vrea să o îngroapeAnii ’90: ultimele colonii din China dispar; creșterea economică se accentuează
În 1993, Jiang Zemin preia puterea Partidului și devine noul lider al Chinei. Creșterea economică este reluată în ciuda embargourilor impuse de statele din Vest, iar reformele economice duc la închiderea întreprinderilor de stat, creșterea șomajului, și suprasolicitarea sistemului de asistență socială.
În schimb, liderii chinezi aleg să se concentreze pe dezvoltarea tehnologică și științifică și trimit oameni în spațiu, construiesc baraje, iar poluarea acaparează capitala Chinei, Beijing.
În tot acest timp, Partidul continuă reformele, în special pe cele din sectorului bancar și impozitare, comerț și investiții. În paralel cu aceste reforme, autoritățile chineze organizează frenetic campanii anti-corupție și trimit în judecată figuri emblematice din lumea oficialilor.
În 1997, Hong Kong-ul este cedat Chinei de către Marea Britanie. Doi ani mai târziu, Portugalia face același lucru cu fosta ei colonie, Macao. Ambele regiuni mențin un regim autonom de guvernare, lucru ce are să fie drastic limitat în secolul 21.
De la recuperarea Hong Kong-ului în 1997, China a continuat să elimine orice formă de critică la adresa partidului. Suprimarea protestelor din 2019 și noua lege a securității naționale adoptată în 2020 sunt doar câteva dintre măsurile luate de guvernul Chinez.
Pe final de mileniu, relațiile dintre China și Statele Unite devin alarmant de tensionate, după ce NATO bombardează din greșeală ambasada Chineză din Belgrad în 1999, iar in 2001, un avion de spionaj american se ciocnește cu unul militar chinez.
Anii ’90 se încheie cu începerea campaniei de reprimare a mișcării religioase Falun Gong.
Anii 2000: liberalizarea sectorului privat, Jocurile Olimpice de la Beijing și criza economică din 2008
Antreprenorii chinezi, care ar fi fost tolerați încă din anii ’80, sunt acceptați ca membrii de Partid printr-o lege adoptată de Jiang Zemin în 2001. În 2001, premierul chinez de atunci, Zhu Rongji, negociază intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului. Acest lucru duce la o creștere semnificativă a economiei Chinei, iar țara devine cel mai mare exportator de produse și servicii din lume. Conform unor statistici din 2018, statul chinez acoperea 13.2 la sută din totalul mărfurilor exportate la nivel global.
În acelasi an, Comitetul Olimpic Internațional alege Beijingul ca oraș gazdă a Jocurilor Olimpice din 2008. Autoritățile chineze vor investi pe parcursul următorilor 7 ani aproximativ 40 de miliarde de dolari în proiecte de infrastructură, dar și în ridicarea de birouri, hoteluri și centre mari de retail.
Capitala chineză, aflată în spatele altor metropole chineze precum Shanghai sau Guangzhou, începe să capete notorietate pe scena economică a lumii.
Protestatari chinezi țin un banner pe care scrie „Boicotați Jocurile Olimpice = noul zid din Berlin”, 19 aprilie 2008.
La finele anului 2008, criza financiară lovește lumea, iar statele din vest se chinuie să-și păstreze economiile pe linia de plutire. China, în schimb, pornește un program de stimulare fiscală și reușește să repună economia pe o traiectorie ascendentă.
În iulie 2009, guvernul începe reprimarea uigurilor, o minoritate musulmană din Xinjiang, în urma protestelor locale. Sute de uiguri sunt condamnați la moarte în procese care nu sunt nici pe departe echitabile, conform standardelor internaționale.
2010-prezent: întoarcerea la autoritarianism și o nouă Chină globală
Penultimul deceniu a presupus o serie de consolidări a puterii Partidului Comunist în politica socialistă a Chinei.
Xi Jinping devine noul președinte al Chinei. În 2018, acesta elimină limita maximă de mandate pe care un președinte o poate deține, sfidând reformele precedente purtate de Deng Xiaoping pe final de anii ’70.
Din 2012 până în prezent, Xi Jinping, Președintele actual al Chinei, și-a sporit puterile și a crescut nivelul de autoritarianism din țară.
Kevin Carrico, profesor de studii chineze la Universitatea Macquarie din Australia avertiza cu privire la creșterea excesivă a autorității statului chinez. „Controlul mass-media a devenit mai strict, căutările pe internet au devenit mail imitate. Iar acum, una dintre puținele pârghii de control asupra puterii unui lider este complet abandonată., declara acesta.
Centralizarea puterii în mâinile unei singure persoane din Partid permite rescrierea istoriei astfel încât accentul să cadă pe progresul economic făcut de acesta în ultimele decenii.
Îți mai recomandăm Cum a strivit China democrația din Hong Kong. Efectele Legii Securității NaționaleOrice referire la colectivizarea agresivă a agriculturii și a foametei rezultate devin astfel periculoase. Noile politici se aliniază perfect cu viziunea noului lider, aflat deja în al nouălea an de putere.
Într-un studiu recent efectuat de Pew Research Centre, populațiile din țările economiilor avansate se arată sceptici cu privire la influența globală a Chinei. Conform statisticilor, 49 la sută cred că statul chinez a gestionat bine pandemia în ultimul an, în timp ce 43 la sută cred fix opusul. Atât statele din Occident, cât și Japonia și Taiwanul, au spus că este mai important prioritizarea respectului pentru drepturile omului decât cea a relațiilor economice cu China.
Un activist tibetan din Dharmsala, India, poartă o mască cu Președintele Chinei, Xi Jinping, într-o cadă plină de „sânge” în semn de protest față de comemorarea a 100 de ani de la fondarea Partidului Comunist Chinez. Fotografie realizată la data de 1 iulie 2021.
Într-un an în care China este privită cu tot mai multa suspiciune atât de vecinii săi geopolitici, cât și de statele occidentale, comemorarea a 100 de ani de existență a Partidului Comunist Chinez nu pare să facă mai mult decât să sărbătorească suveranitatea politicilor autoritare.