Una din trăsăturile esențiale ale comunismului este că acesta se fundamentează pe dictatura asupra mentalului, dar și asupra trebuințelor umane (mă gândesc la contribuțiile esențiale la acest subiect ale exponenților Școlii de la Budapesta, Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus, ca și la grupul de marxiști critici din jurul revistei iugoslave Praxis). Se obțin astfel o supremație a partidului și o heteronomie a individului raportat la propriile nevoi. Partidul dictează de la câte televizoare să fie produse, câte frigidere, până la cum anume să-și desfășoare viața trupul uman.
Comunismul este, așadar, o dictatură atât asupra corpului politic, cât și asupra celui biologic. Acest proiect poate fi sintetizat prin formula „partidul domină totul”. Cine crede că este o exagerare sau o ficțiune este contrazis în acest moment, după părerea mea într-un mod izbitor, de mărturisirile sovietologilor din școala revizionistă. De exemplu, atât Sheila Fitzpatrick, cât și Lynne Viola recunosc validitatea conceptului de totalitarism, cu limitele sale, și—în opinia celei de-a doua cercetătoare—faptul că, pentru ceea ce s-a petrecut în cazul comunismului sovietic și chinez, conceptul de genocid este perfect aplicabil. Personal, consider că regimurile comuniste au fost, cel puțin în faza lor radicală, regimuri genocidare (sau, dacă doriți, exterminatoare).
Comunismul a fost o încercare de a realiza societatea perfectă. El a fost creat de intelighenție în pofida faptului că apoi revoluția și-a devorat creatorii. De ce era atât de importantă intelighenția în comunism? Răspunsul: pentru că aceste regimuri se bazau pe rolul ideologiei, ca element central, motorul care făcea ca întreaga arhitectură a partidului-stat să funcționeze și să se perpetueze în timp. În viziunea comunistă, universul politic este construit maniheist. Trebuie să înțelegem că, în comunism, lumea era construită într-o manieră tranșant polarizantă și exclusivistă, în care un grup de oameni autodesemnați drept reprezentanți ai progresului istoric au dreptul să constrângă întreaga societate pe baza pretenției de realizare a Istoriei, pretinzând astfel mână liberă în înfăptuirea unui experiment total de inginerie socială.
Lenin publica în 1913 un text foarte interesant, o broșură cu pretenții filozofice, Materialism și empiriocriticism, în care se remarca intensitatea atacului împotriva celor bănuiți că ar submina monolitul filosofic al marxismului prin introducerea „idealismului subiectiv”. Lenin formulează, de altfel, o teză extraordinar de categorică, de un maniheism absolut: există doar două lucruri—ideologie proletară și ideologie burgheză. Cale de mijloc nu există. Sistemul se construiește, așadar, pe baza unui exclusivism total, asociat cu principiul lui Lenin și foarte apropiat de cel al lui Carl Schmitt de interpretare a politicului. Nu întâmplător acesta, spre sfârșitul vieții, a vădit o mare atracție spre ideile leniniste (situație pur paradoxală, el fiind un filosof politic al dreptei radicale).
Ce anume îl atrăgea era postulatul partizanatului politic absolutizat: Lenin reduce politicul la formula „care pe care”. Schmitt teoretizează că politicul se reduce la relația între prieteni și dușmani, ca luptă tragică, disperată între aceștia. Există deci o comunicare la nivelul acestor două radicalisme, pe care regretatul istoric François Furet (1927–1997) le numea „cele două patologii ale secolului XX”: patologia particularistă—fascismul—și patologia universalistă—comunismul. Nu e loc pentru inocență în universul ideologic comunist: minciuna fondatoare, matricea de bază, trebuie apărată împotriva oricărei ispite revizioniste.
Comunismul este o doctrină salvaționistă. Alain Besançon a intuit excelent această trăsătură fundamentală, natura lui de mișcare politică ca religie. El afirmă: „Care este diferența între primii creștini și comuniști? Primii știau că ei cred. Ceilalți credeau că știu”. Într-o astfel de construcție dogmatică importanța scripturii (holy writ) este crucială. Precum în orice comunitate de credință (community of faith), în comunism cuvântul contează enorm. Aceste regimuri au fost logocratice. De aici și efectul seismic al revoltei intelectualilor. Ea a adus cu sine destrămarea dictaturii asupra cuvântului. Nu trebuie să uităm că unul dintre conceptele fundamentale dezvoltate de mișcarea disidentă a fost acela de polis paralel ca univers alternativ la universul doctrinar...