Radu Umbreș este doctor în antropologie socială al University College din Londra, predă la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi a ţinut cursuri şi seminarii la Universitatea din Bucureşti, dar şi la University College London şi Ecole Normale Superieure Paris.
Europa Liberă: De-a lungul istoriei, ce au schimbat pandemiile în viața socială sau în organizarea socială a oamenilor? Există caracteristici sociale care au rămas și după ce au trecut pandemiile?
Radu Umbreș: „Evoluția naturală a minții umane a fost influențată de pericolul transmiterii de patogeni, lucru ce a dus la formarea unor mecanisme psihologice de protecție, care au dus, la rândul lor, la evoluția culturală a stigmatului prin care întregi categorii de oameni au fost considerați murdari, contaminați, și de evitat din punct de vedere social. Unele pandemii au dus la schimbări sociale masive în anumite momente istorice. De exemplu, ciuma - "Moartea Neagră" a contribuit la colapsul iobăgiei în Europa apuseană și poate chiar la apariția Renașterii.
Pictură religioasă- Josse Lieferinxe- o amintire sumbră a epidemiei de ciumă. În timp ce preoții se rugau, nenumărate cadavre au fost adunate pe străzi și înghesuite de muncitori care ei înșiși se infectau, precum omul căzut în stânga jos.
Populațiile indigene din America au fost decimate de patogeni la care nu aveau imunitate naturală introduși de puterile coloniale. Pe de altă parte, efectele gripei spaniole pare că au fost eclipsate de efectele Primului Război Mondial.
Pandemiile schimbă societățile, dar depinde și de boală și de societate și de momentul istoric.”
Europa Liberă: De-a lungul timpului, cum apreciați comportamentul oamenilor față de amenințarea concretă a morții reprezentată de pandemii?
Radu Umbreș: „Cea mai bună descriere a comportamentelor umane este că sunt rezonabile, motivate de judecăți intuitive sau reflective. Motivele pentru care cineva acționează țin de mecanisme psihologice universale (cum ar fi teama de contaminare), dar și de informațiile pe care le primesc din surse de încredere.
Nu suntem creduli, dar ne ghidăm după informațiile primite de la ceilalți a căror credibilitate o evaluăm mereu. Dacă preotul mi-a spus că nu mă pot îmbolnăvi prin împărtășanie și am încredere că preotul nu greșește (nu am motive să mă îndoiesc de sfaturile lui), atunci mă voi împărtăși.
Poate părea paradoxal, însă multe dintre comportamentele religioase evocă exact soluții la problemele cu care ne confruntăm în timpul pandemiei. Forma rigidă, repetitivă a ritualurilor (religioase sau seculare) evocă mecanisme psihologice asociate cu precauția în fața unor amenințări, la fel ca unele comportamente compulsiv-obsesive. Participarea la un ritual religios alături de alți credincioși crește sentimentul de siguranță prin evocarea unui grup social unit, influențează comportamente pro-sociale (e.g. generozitatea), și comunică celorlalți participanți că individul respectă normele sociale și este un partener social de încredere. Ba chiar pericolul și durerea asociate cu un ritual încurajează legăturile sociale între indivizi.
Toți oamenii caută soluții pragmatice în combaterea pandemiei, iar pentru unii acestea vin (și) din sfera magiei, a ritualului sau a bisericii. La fel ca în viața de zi cu zi.”
large Coronavirus în România: Ce ne arată slujbele transmise live pe Facebook?„Oamenii își formează ideile despre biserică sau Dumnezeu pe baza informațiilor culese de la ceilalți sau prin inferențe proprii. Dacă ceilalți din jurul tău și mai ales liderii spirituali ce te-au ajutat și învățat bine în trecut spun că virusul nu se ia în biserică, atunci refuzând să mergi acolo arăți că 1) nu ai încredere în ei și 2) alegi o altă acțiune decât cea pe care o aleg ceilalți credincioși.
În plus, reprezentările religioase despre Biserică pun accentul pe sacralitatea locului, ceea ce se construiește mental pe baza conceptelor de curățenie și puritate. De aceea, pandemia poate ridica o problemă ontologică pentru un credincios. Dacă biserica e sacră, atunci virusul nu poate acționa/supraviețui. Dacă virusul rămâne activ, atunci biserica nu e sacră.
Aceste reprezentări se pot, bineînteles, modifica în timp, însă teologia populară (poate și cea a teologilor) asociază spațiile sacre cu locuri pure, unde puterea divină domnește, și nu puterile lumești ale virusului.
Cred că preoții sau credincioșii comunică aceste reprezentări pentru a semnala puterea credinței lor, faptul că alți credincioși nu sunt la înălțimea virtuții lor, și pentru a lupta împotriva explicațiilor științifice care contrazic explicații teologice.
Foarte puțini cred că ignoră cu adevărat explicația științifică, însă este mai benefic pentru unii dintre ei să se comporte ca și cum aceasta nu este adevărată sau nu se aplică în context religios cum ar fi ritualurile de Paște.
Este fascinant că Marii Zei Morali (cum ar fi cei din religiile abrahamice) au o moralitate foarte asemănătoare cu cea a celor care cred în ei. Deși atotputernici, sunt echitabili. Pedepsesc sau răsplătesc proporțional cu faptele oamenilor, așa cum procedăm și noi cu partenerii noștri sociali.
Aceleași sisteme morale bazate pe echitate le găsim și în budism, jainism, sau confucianism, și multe alte curente religioase sau spirituale ce insistă asupra “regulii de aur”: comportă-te cu ceilalți așa cum vrei și ceilalți să se comporte cu tine.
Atunci când un credincios pleacă de la premisa că lumea este justă pentru că Dumnezeu este just, atunci răul trebuie explicat printr-o evaluare morală. Un zeu atotputernic, dar moral, ar permite o pandemie doar ca răspuns la o greșeală a oamenilor.
Imaginați-vă că omul pe care îl considerați cel mai bun și drept pedepsește pe cineva. Oare primul nostru gand nu va fi că victima îsi merita pedeapsa? Așa cum îi judecăm pe ceilalți, la fel îl judecăm și pe Dumnezeu. Însă dacă Dumnezeu nu poate face greșeli sau nu poate fi imoral, atunci pandemia poate fi explicată ca o forma de justiție divină.”
Europa Liberă: Care sunt resorturile psihologice ale atitudinilor critice ale unor membri ai societății, față de cei care nu respectă regulile de distanțare socială?
Radu Umbreș: „Normele sociale reprezintă soluții de coordonare socială ca să putem să cooperăm și să trăim în societate alături de ceilalți. Sunt ca un contract social la care toți participăm, un contract care deseori se schimbă atunci când conditiile se schimbă.Regulile de distanțare socială nu sunt altfel decât norma socială de a nu arunca gunoi pe stradă, de a nu agresa pe ceilalți, de a îți respecta promisiunile. Ele funcționează dacă sunt respectate ca într-un contract, iar cei care nu respectă regulile de distanțare socială le produc costuri celorlalți. Pe de o parte, nu este echitabil ca eu să îmi ingreunez viața respectând regulile pentru binele tuturor iar altul să nu o facă. În al doilea rând, cel ce violează această regulă se pune nu doar pe sine în pericol, ci și pe ceilalți. Este o formă de agresiune a contaminării pe care o criticăm la fel cum criticăm agresiunea fizică a unui bețiv bătăuș.”
large Medici din întreaga lume povestesc cum e în prima linie a luptei cu noul coronavirus
Europa Liberă: În combaterea acestei pandemii- în discursul public din România- o parte a oamenilor folosesc aceleași expresii ca în timpul unui război: despre medici se vorbește ca fiind eroi, coronavirusul este viclean și parșiv, cum comentați acest tip de discurs?
Radu Umbreș: „Deși este eronată analitic, metafora razboiului este insă una intuitivă.
Mintea noastră a evoluat să identifice aliați și dușmani, coaliții și conflicte, deoarece cel mai mare dușman natural al omului este chiar omul. Iar omul este și cel mai mare aliat natural al omului, de unde și înclinația noastră de a evalua performanțele celorlalți în raport cu așteptările sociale privind interacțiunile sociale.
Medicii sunt priviți ca eroi întrucât își asumă costuri mult mai ridicate decât ceilalți, la fel ca eroii din timpul unui război, și suntem inclinati sa le semnalăm și lăudăm acțiunile supererogatorii (dincolo de datoriile generale pe care le avem unii fata de ceilalti).
Antropomorfizarea virusului nu este deloc surprinzătoare
Același lucru îl facem cu animalele, cu plantele, sau cu fenomenele naturii. Mecanismele minții noastre evoluate sunt construite sa detecteze agenți, actori cu intenționalitate și alte trăsături umane, și ne vine foarte ușor să le folosim pentru a înțelege realitatea. Însă concepte precum virușii sau microorganismele au apărut doar foarte recent în istoria umanității, sunt contraintuitive într-o anumită măsură. Se mișcă dar sunt invizibile, ne fac rău dar nu înțelegem exact cum (dacă nu suntem experți în epidemiologie).
Pe scurt, dăm un sens realității prin conceptele pe care le avem la îndemână.
India: un polițist în trafic, în Bangalore, poartă o cască în formă de coronavirus, în efortul de a convinge oamenii să rămână acasă. Prim-ministrul indian Narendra Modi a dispus restricții pe parcursul a 21 de zile, începând cu miezul nopții de 24 martie, pentru a stopa răspândirea coronavirusului.
Unele efecte pot fi pozitive: medicii simt că efortul lor este recunoscut iar noi suntem dispuși să răsplătim sacrificiul lor; ni se face frică de un agent viclean și suntem mai precauți), iar altele pot fi negative: ne așteptăm ca toți medicii sa facă sacrificiul suprem iar cei care nu o fac sunt trădători; acordăm agentivitate virusului cand ar trebui să o păstrăm pentru vectorii de transmisie (adică ceilalți oameni).
Mi-ar plăcea sa cred că un efect pozitiv va predomina: imaginea unui război cu un inamic invizibil, dar foarte periculos poate ajuta la coeziune socială între cei care se apără și descoperă că au nevoie unii de ceilalți ca să supraviețuiască, mai mult ca oricand.
Mi-e teamă de judecățile morale, care vor căuta trădători, dezertori, profitori de război sau chiar autori ai virusului. Inamicul din interior poate fi uneori mai periculos decat inamicul din exterior, de aceea executăm tradatorii dar nu executăm prizonierii de război. ”
Europa Liberă: În cazul unor indivizi observăm atitudinea de tipul „mie nu mi se poate întâmpla”, cu referire la infectarea cu noul coronavirus. Cum se explică acest tip de atitudine?
Radu Umbreș: „Sunt mai multe posibilități. Una ar fi faimosul effect Dunning-Kruger, de care suferim toți: ne credem mai deștepți decât media, avem mai mare încredere în competențele proprii decât în competențele altora care s-ar putea sa fie mult mai bine pregătiți decât noi.
Alta ar fi faptul că oamenii își asumă riscul de infectare pentru că îl contrabalansează cu alte costuri și preferă să se expună la infectare si să își reducă disonanța cognitivă sau să se justifice în fața celorlalți prin minimizarea pericolelor.
Alteori poate fi vorba doar de informații insuficiente sau eronate, care fac indivizii să își subestimeze major riscul la care se expun.”
Europa Liberă: În încheiere, este vreun aspect social din timpul acestei pandemii, care își va găsi locul în comportamentul social al oamenilor după ce va trece pandemia?
Radu Umbreș: „Ideea morții cred că va rămâne ceva timp în mintea oamenilor, iar unele studii arată că asta ne face mai aspri atunci când judecăm greșelile celor din jur. Pe de altă parte, salienta morții s-ar putea sa facă oamenii să rezolve mai repede probleme pe care le-au amânat mult timp, cum ar fi inegalitatea socială sau încălzirea globală.”