Înainte să plouă cu rachete asupra Harkovului, lanțul de magazine cunoscut sub numele de Barabașova era cea mai mare piață din Europa și una dintre cele mai aglomerate.
Acum, taraba de 12 metri pătrați a lui Olexei Celîșev este unul din cele două magazine minuscule care au rămas deschise într-un pasaj pustiu, presărat cu gunoi, la marginea pieței de 75 de hectare transformate în moloz de bombardamentele Rusiei invadatoare.
Decizia lui Celîșev de a redeschide magazinul a fost un act de sfidare pe care puțini dintre colegii săi retaileri de la Barabașova l-au făcut. Taraba lui este unul dintre cele 15.000 de spații comerciale și de depozitare din piață, un stup multicultural de activitate comercială în care peste 90.000 de oameni - inclusiv comercianți din Vietnam, China, Afganistan, țări africane și Rusia, au venit la Harkov, al doilea oraș ca mărime al Ucrainei.
Olexei Celîșev așteaptă clienții la taraba lui din piața Barabașova, din Harkov.
„Acest loc este de obicei plin de oameni. Fiecare magazin era deschis. Acum nu mai există nicio afacere aici, dar viața trebuie să continue”, spune bărbatul de 37 de ani în timp ce închide magazinul într-o după-amiază din timpul săptămânii în care a făcut o singură vânzare toată ziua.
„Nu o să-l las pe nebunul ăla de la Kremlin să mă îngenuncheze”, a spus el, referindu-se la președintele rus Vladimir Putin, care a lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei pe 24 februarie.
La mijlocul lunii martie, rachetele rusești au lovit Barabașova, aducând 15 hectare de magazine și mărfuri în moloz și cenușă. Potrivit autorităților orașului, între 20 și 30 la sută din piață a fost distrusă.
Piața de 75 de hectare a fost cândva considerată cea mai mare din Europa. „Nu-l voi lăsa pe idiotul ăla de la Kremlin să mă aducă în genunchi”, spune comerciantul de articole de îmbrăcăminte pentru bărbați Olexei Celîșev.
Dar eforturile Rusiei de a pune mâna pe Harkov au fost îngreunate, iar acum Barabașova dă din nou semne de viață, cu o mână de comercianți precum Chelîșev deschizându-și tarabele în ciuda amenințării permanente. Mulți dintre ei provin din suburbia Saltivka din apropiere.
Înainte de invadarea Ucrainei, Saltivka avea o treime din populația de 1,5 milioane de locuitori ai Harkovului și era cea mai dens populată zonă din Ucraina. Aflată la marginea de nord-est a orașului, la doar 40 de kilometri de granița cu Rusia, a fost încă de la început o țintă cheie a forțelor ruse.
Rachetele au lovit turnurile de apartamente cu câte 12 și 16 etaje ale orașului din prima zi a invaziei și încă este vizată, după patru luni.
Mașini arse sunt fotografiate prin geamul unei mașini avariate din Saltivka pe 10 mai.
Într-un raport din 13 iunie, intitulat Oricine poate muri în orice moment, Amnesty International a scris că a descoperit dovezi că forțele ruse au folosit la Harkov, în mod repetat, bombe cu dispersie 9N210 și 9N235 și mine terestre dispersabile, toate interzise prin acorduri internaționale.
Munițiile cu dispersie lansează zeci de bombe sau grenade în aer, împrăștiindu-le fără discernământ pe sute de metri pătrați.
„Oameni au fost uciși în casele lor și pe străzi, în locurile de joacă și în cimitire, în timp ce stăteau la coadă pentru ajutor umanitar sau la cumpărături pentru alimente și medicamente”, a spus consilierul principal al Amnesty pentru răspuns la criză, Donatella Rovera, într-un raport, care a concluzionat că acțiunile Rusiei în oraș constituie crime de război.
În mod normal, plină de trafic și viață de familie, vasta zonă rezidențială Saltivka este acum un oraș fantomă.
Rând pe rând, turnuri carbonizate și prăbușite se profilează în tăcere deasupra liniei de copaci a bulevardelor.
Fațadele clădirilor au pereții exteriori sfâșiați, expunând în mod liber interioarele apartamentelor precum ale unei case de păpuși.
Sub copaci, rămășițele lor devastate zac în grămezi uriașe de moloz.
În plăcile de beton zdrobite și-n metalul contorsionat zac bunurile și amintirile locuitorilor din Saltivka, cei mai mulți dintre ei alăturându-se exodului refugiaților răspândiți acum în restul Ucrainei și-n Europa.
Un locuitor din Saltivka și-a făcut bagajul, și-a luat câinele și a luat calea pribegiei, prin fața pieței ajunse o ruină.
Mulți dintre cei circa 600 de civili confirmați că au fost uciși în Harkov în timpul războiului au murit aici.
Într-o zonă care a găzduit sute de mii de locuitori, au mai rămas doar câteva zeci.
Cei mai mulți dintre ei sunt pensionari în amurgul existenței lor, nedoriți de nimeni sau doar neputincioși, incapabili să se angajeze în incertitudinea vieții de refugiat.
Într-un bloc de apartamente care găzduiește în mod normal 250 de persoane, există șapte persoane.
„Nimeni nu are nevoie de noi în altă parte”, spune inginerul pensionar Halina Zakusova, în vârstă de 65 de ani, în timp ce-și toarnă ceaiul preparat pe un cuptor improvizat în aer liber, într-un poiană de sub clădirea ei.
„Aceasta este casa noastră. Toate bunurile noastre sunt aici.”
Ei i s-au alăturat Liudmila Hevriasova, de 69 de ani, soțul ei, Tolik Hevriasov, de 72 de ani, Olexandr Șinkariov, de 32 de ani, și alți doi bărbați pentru ritualul zilnic al ceaiului de după-amiază.
„Aceasta este flacăra noastră veșnică”, a spus Zakuova, arătând spre foc. „Gătim aici în fiecare zi, de trei luni.”
Liudmyla Hevriasova (stânga) și soțul ei, Tolik Hevriasov (al treilea din dreapta) se alătură vecinilor pentru ceaiul de după-amiază, în afara blocului lor bombardat.
Blocul lor a rămas intact, dar poartă cicatricile războiului. „De 1 mai a fost cel mai rău”, a spus Hevriasova, arătând spre ferestre sparte și spre craterele de pe fațada clădirii.
„A fost lovit de patru ori într-un bombardament. Eram la primul etaj, ghemuit. Am crezut că întreaga clădire se va prăbuși. A fost atât de înspăimântător.”
Pentru Zakusova, cea mai grea perioadă a fost iarna, „Nu a fost căldură. Era atât de frig, încât a trebuit să dorm sub patru pilote.”
Supraviețuirea în condiții de sălbăticie și în subteran timp de trei luni - fără gaz, electricitate sau apă curentă - a fost posibilă doar cu solidaritatea împărtășită pe care supraviețuitorii au descoperit-o când s-au reunit ca grup.
„Înainte de război, nu eram deosebit de prietenoși”, a spus Hevriasova, oferind salată, pâine și untură tradițională ucraineană împreună cu ceaiul. „Acum suntem o familie.”
Pe lângă pericolul bombardamentelor, stresul și anxietatea și-au pus amprenta asupra grupului.
Inițial, au fost opt, dar un bărbat a murit, spune Hevriasov.
„Și-a petrecut timpul reparând ferestrele, renovându-și apartamentul. Dar când totul a fost distrus din nou, și-a pierdut speranța și a avut un atac de cord la scurt timp după aceea”, a spus el despre vecinul, care își trăise jumătate din viață în clădire și a murit la vârsta de 62 de ani.
Hevriasova, fotografiată cu Hevriasov, spune că înainte de război vecinii nu erau deosebit de prietenoși unul cu celălalt. „Acum suntem ca o familie”, spune ea.
Sub soarele cald al unei după-amieze de iunie atmosfera dintre grup este optimistă. Mai ales că în bloc a fost repornit curentul, dându-le acces la lumină și TV în apartamente. Războiul continuă, fără un sfârșit prea curând, dar un sentiment de speranță față de calvarul pe care-l trăiesc a pus stăpânire pe ei.
Retrăind momentele dramatice din primele zile de după invazie, când fiii lor au încercat să-i convingă să plece, Hevriasov și-a susținut decizia de a rămâne.
„Nu avea niciun rost să plec. Bombele zburau peste tot, nu doar aici”, a spus el. „Cunosc pe cineva care a plecat de aici și a fost bombardat în alt loc. Unde am fi putut merge? Nu poți scăpa de soartă.”
Fatalismul lui Hevriasov este o barieră împotriva disperării - ingredient valoros pentru supraviețuirea într-un război care pare să nu aibă nicio logică - iar atitudinea sa este împărtășită de cei care s-au întors la muncă la Barabașova.
„Bombele vor cădea acolo unde pică”, a spus Liudmila Kireieva, de 49 de ani, care a redeschis magazinul de îmbrăcăminte pentru femei pe care îl conduce la piață. „Dacă ești sortit să mori, atunci vei muri. Nu poți face nimic în privința asta.”
Liudmila Kireieva își așteaptă clienții în fața magazinului ei de bikini.
Este o optimistă, a spus ea pentru RFE/RL, „dar avem un proverb: Ce trebuie să fie, va fi”.
Manechine strălucitoare îmbrăcate în bikini pozează în lumina soarelui în fața magazinului lui Kireieva, făcând un contrast puternic cu rămășițele incinerate ale unui pavilion alăturat.
Mii de tone de resturi carbonizate s-au adunat pe toată întinderea pieței.
Clădirile în ruine rămân periculos de drepte, scârțâind în vânt, prăbușindu-se bucată cu bucată. Amploarea distrugerii este pur și simplu mult prea mare pentru ca autoritățile să poată interveni.
În schimb, câțiva comercianți ale căror tarabe au scăpat de incendiu se întorc la muncă și-și deschid magazinul lângă dărâmături.
Mamă singură, Jenia Poliakova, de 37 de ani, este din Saltivka. Casa ei a fost distrusă de un bombardament rusesc. Taraba ei, cândva profitabilă, de cadouri de nuntă de la Barabașova a scăpat de bombardamente, așa că s-a întors la muncă imediat ce și-a găsit o locuință temporară pentru ea și fiul ei de 14 ani.
„Lucrez în piață de 17 ani și îmi place, dar aseară m-am culcat cu nimic altceva decât cu chiloți (pe care-i are la vânzare - n.r.) și un rucsac, gata de plecare în cazul unui alt atac cu bombă”, a spus ea în auzul vecinilor de tarabă, amuzați de simțul umorului pe care femeia-l dovedește în ciuda situației dramatice.
Jenia Poliakova la ora închiderii magazinului din piața care revine încet la normalitate după ce a fost lovită de rachete.
„Nu am nevoie de caritate. Nu am nevoie de bani. Nici măcar nu am nevoie de un soț. Am nevoie doar ca Putin să moară”, a spus ea. „Și când o va face, mă duc să mă îmbăt întruna patru zile și patru nopți.”
Spiritul glumeț al Jeniei este împărtășit de mulți comercianți din Barabașova, a căror întoarcere la muncă este determinată în parte de dorința firească de a se afla în comunitate.
Halia Kramarenko, de 66 de ani, conduce un magazin de ochelari de soare aparținând unui om de afaceri vietnamez și lucrează la piață de 26 de ani.
„Când bombele au început să cadă, fiica mea a mers la subsol timp de două săptămâni. Dar nu l-am putut lăsa pe soțul meu, care era prea bolnav ca să poată coborî, așa că am rămas cu el și am avut grijă de el.”
Soțul ei a murit pe 3 mai, iar ea s-a întors la muncă câteva zile mai târziu.
„Viața merge mai departe”, a spus ea. „Trebuie să trăim. Nu are rost să stai să plângi.”
Halia Kramarenko în fața magazinului de ochelari de soare.
Născut în Kazahstan din părinți tătari din Crimeea, Lemar Osmanov crede în Dumnezeu și îi place berea.
Strângându-se cu prietenii, după ce și-a închis standul de feronerie pentru acea zi, a povestit toate situațiile limită prin care a trecut în ultimele luni.
„Pe 15 mai, am părăsit magazinul pentru o pauză. Când am plecat, zona a fost bombardată în urma mea. Câteva zile mai târziu, o altă bombă a aterizat la 100 de metri de casa mea”, a spus Osmanov, 42 de ani.
Prietenii lui glumesc pe seama norocului său și îl tachinează, spunând că soarta îl ține în viață ca să-și ducă viața prin pasajele prăfuite din Barabașova, unde trăiește de 15 ani.
„Nu știu ce vrea Dumnezeu. O să pună o bombă aici sau acolo? La ce folosește să alergi aici sau acolo? Dumnezeu decide, rachetele zboară, iar eu continui să lucrez.”
Lemar Osmanov salută cu semnul păcii în fața magazinului său de feronerie, care a fost ratat până acum de rachetele rusești.
Celîșhev este, de asemenea, hotărât să continue să lucreze și spune că are încredere în capacitatea Ucrainei de a face față Rusiei.
„O bombă nucleară ne-ar putea învinge”, a spus el, zâmbind din taraba, „dar vântul va transporta radiația înapoi peste Rusia, așa că ce pot face?”
Născut în orașul Murmansk, din nordul rusesc, Celîșev și-a petrecut anii copilăriei la Moscova înainte de a se muta la Harkov. Dar este clar unde se află sufletul lui.
„Au venit peste noi de trei luni și nu au reușit nimic”, spune el despre forțele invadatoare. „Ucraina este acum puternică. Nu ne vor învinge niciodată.”
„Nu mi-e frică, la ce bun să fii speriat?” a adăugat el. „Nu vreau să locuiesc într-un subsol. Nu pot decât să merg înainte. Nu pot merge înapoi.”