Ziua Femeii | Poveștile mai puțin cunoscute a opt femei-victime din România comunistă

Zeci de mii de femei au fost fața nevăzută a luptei împotriva comunismului românesc. 4.000 dintre ele au trecut pragul pușcăriei ca deținute politic. Istoricii români încearcă să reconstituie povestea a cât mai multe dintre ele, într-o luptă cu timpul.

„Vorbim de femei simple, adeseori cu un grad minim de educație, dar cu un uriaș spirit de sacrificiu și un curaj greu de cuprins în cuvinte”, le caracterizează istoricul Lucian Vasile, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

Femeile au fost primele care au cunoscut represaliile regimului. Rămase în urma bărbaților plecați în munți, arestate, intimidate, torturate și condamnate la pedepse foarte grele, au refuzat să-i trădeze pe cei din rezistență și au continuat să-i sprijine material.

„Și nu a fost vorba numai de rude, ci și de femei din satele din zonele unde activau grupurile de rezistență care i-au ajutat pe cei din munți: unele tricotau haine sau strângeau alimente, altele mergeau în munți și lăsau proviziile la locuri dinainte stabilite. Fiecare dintre ele știa că, oricând, poate fi arestată de Securitate”, explică Lucian Vasile.

În orașe, au luptat împotriva comunismului făcând parte din diferite organizații și rețele secrete aflate în legătură cu structuri din occident - găzduiau fugari sau colectau date care erau transmise apoi de cealaltă parte a Cortinei de Fier.

Nu în ultimul rând, au existat și femei care s-au implicat activ în acțiuni directe, concrete, împotriva regimului comunist.

„Tratamentul femeilor nu diferea în linii mari de cel al bărbaților intrați în malaxorul sistemului represiv comunist. Arestările erau la fel de dure, anchetele la fel de brutale, iar condamnările erau similare. În plus, și condițiile de detenție erau aceleași ca în secțiile și penitenciarele pentru bărbați: celulele erau supraaglomerate, mâncarea insuficientă, asistența medicală aproape inexistentă”, mai explică Vasile.

Europa Liberă vă prezintă poveștile neștiute a opt femei-victime ale regimului comunist. De la femei școlite la Sorbona, la mame simple ajunse în URSS și supuse mai apoi și ororii comunismului românesc, doar din cauza originii etnice.

Constanța Olariu - urmașa lui Horea, răpită de comuniști în Berlinul de Est

Constanța Olariu Magoș

Constanța Olariu s-a născut pe 11 martie 1909, în comuna Cubin, din partea sârbească a Banatului, singurul copil al unei familii înstărite. Doi dintre străbunicii săi fuseseră panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu, iar din partea mamei era descendentă directă a lui Horea.

După terminarea Facultății de Litere de la Sorbona, a venit în țară și s-a căsătorit cu inginerul Dumitru Magoș, care era directorul unei fabrici din Caransebeș, dar cei doi s-au mutat la București, într-un luxos apartament din apropierea Palatului Regal.

În 1947, pleacă în Franța pentru un tratament medical. Se întoarce în țară, în ciuda tuturor sfaturilor celor de la Paris. Abia acasă înțelege că țara se află și va rămâne sub controlul Moscovei. Încearcă să plece cu un pașaport obținut chiar de la Teohari Georgescu, ministrul de Externe, pe care soțul său îl ajutase în timpul războiului. Soțul refuzase să o urmeze de teamă că i se poate întâmpla ceva.

Ajunsă la Paris, femeia încearcă prin orice mijloc posibil să-și aducă partenerul de viață de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Strânge bani și trimite călăuze sau intră în legătură cu serviciile secrete române din exil. Încercările eșuează tragic.

În august 1951, este atrasă în Berlinul de Est, sub pretextul unui mesaj de la soțul său. Este șantajată și constrânsă de o echipă operativă a Securității să accepte repatrierea.

În țară, este anchetată luni întregi. Scrie mii de file de declarații despre exilul românesc, despre serviciile secrete cu care colaborase și despre tot ce știa despre românii ajunși în occident. În 1953, este condamnată la douăzeci și cinci de ani de închisoare, pedeapsă redusă apoi la opt ani de închisoare silnică pentru „crimă de înaltă trădare”.

În august 1959, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Rubla din Bărăgan unde s-a adaptat. Făcea meditații la franceză și și-a construit un grup de prieteni, casa sa fiind plină de alimente altfel de negăsit în rândul celorlalți colegi de surghiun.

Se întoarce în București în 1964 unde se angajează cosmeticiană la Igiena. Cu sprijinul unor foști colegi francezi din anii studenției, a reușit să plece din țară în 1970, stabilindu-se la Paris, unde moare în1986.

Tatiana Lamzachi - Rusoaica pedepsită de regimul de la București

Tatiana Lamzachi

Tatiana Lamzachi s-a născut la 1 ianuarie 1898, într-o familie ruso-germană din Vilnius, a urmat opt clase de liceu. Ar fi avut o viață tipică pentru fragila burghezie din Imperiul Rus, dacă nu ar fi venit Revoluția din Octombrie și ar fi început prigoana rușilor albi. Preluarea puterii de către bolșevici a făcut-o să fugă din țară. A ajuns la Chișinău, într-o Basarabie care tocmai se unise cu Regatul Român.

În 1922, a ajuns în România și s-a căsătorit cu Vladimir Lamzachi, un fost ofițer al armatei ruse, care la rândul său își căutase refugiu peste Nistru. Doi ani mai târziu se stabilește la Constanța, în 1926, se angajează ca secretară la consultatul italian, unde stă până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În paralel, alături de soțul său, s-a implicat în viața comunității rușilor albi (mișcare care se opune comuniștilor - mișcarea roșie), refugiați în România, contribuind la dezvoltarea Bisericii Ruse din orașul de la malul mării.

După 1944, se stabilește în Capitală unde lucrează ca secretară și ca translator pentru oficii diplomatice. Ajunge chiar să fie angajată pentru o vreme la biroul sovietic al Comisiei Aliate de Armistițiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, opțiunile sale de muncă se restrâng astfel încât în februarie 1949 e nevoită să se angajeze dactilografă la biblioteca Institutului de Studii Româno-Sovietice.

Pe 19 iulie 1950, este arestată pentru activitate subversivă sau spionaj. Pentru că nu erau probe, Securitatea decide să o interneze administrativ 24 de luni. A trecut prin închisorile Pipera, Centrul de Triere București, Pitești, Jilava și Constanța, fiind eliberată probabil la începutul lui 1954.

Sofia Călinescu - învățătoarea care a încercat să salveze alegerile din 1946

Sofia Călinescu

Născută la 17 septembrie 1896, la Ploiești, Sofia a devenit învățătoare. S-a căsătorit cu tânărul avocat Alexandru Călinescu și împreună și-au ridicat o casă pe o stradă liniștită din spatele Catedralei din Ploiești. În 1932, avocatul se înscrie primul în Partidul Național-Țărănesc, de unde se retrage după numai un an, dezamăgit de intrigile și afacerile discutabile care măcinau organizația prahoveană.

În 1946, Sofia participă la o întrunire a noii organizații județene de femei tărăniste, la rugămintea unor prieteni. Este votată la conducerea nou înființatei asociații. Ar fi vrut să se retragă, dar colegii au insistat: numai ea avea prestigiul de a conduce campania electorală împotriva comuniștilor pentru alegerile din noiembrie 1946.

După alegerile fraudate, își dedică timpul și energia ajutorării familiilor celor arestați de Securitate. E arestată la rândul ei în iulie 1947 și eliberată după o lună de detenție.

E eliminată din învățământ și forțată să lucreze intermitent ca suplinitoare, casa îi este naționalizată, iar soții Călinescu forțați să locuiască într-un balcon.

Pe 16 august, în noaptea neagră a burgheziei ploieștene, Sofia Călinescu a fost arestată și internată administrativ pentru 60 de luni. Este trimisă la închisoarea Dumbrăveni unde stă până la 13 iunie 1954.

Revenită la Ploiești, rupe orice legături cu foștii colegi de ideal politic și se refugiază în viața bisericească, dar rămâne în atenția Securității și a informatorilor ei. Sofia Călinescu moare pe 25 martie 1989, cu numai câteva luni înainte de căderea regimului comunist.

Rozoreea Victoria - povestea de dragoste încheiată în arestul Securității

Virginia Rozoreea

Născută la 17 martie 1924 în comuna brașoveană Veneția de Jos, Virginia Rozorea se stabilește la București, unde-și ia numele de Jeanine și devine dansatoare într-unul dintre puținele baruri de noapte din întunecatul oraș al primilor ani de democrație populară. În iarna lui 1948-1949, îl cunoaște pe Gheorghe Saramet, un tânăr înalt, brunet, șarmant și inteligent, dar și agent al spionajului comunist.

Virginia Rozoreea îl iubea sincer și era dispusă să facă orice pentru el. Saramet păstra o anumită distanță față de ea, fiind mai degrabă o prezență ocazională în viața ei.

În 1951, Saramet îi cere să îi găsească o cale de a pleca clandestin din țară, iar femeia părea să ajungă la împlinirea unui vis: să plece în lumea liberă alături de bărbatul pe care îl iubea.

Într-un conflict cu colegi, Saramet luase hotărârea să rupă colaborarea cu Securitatea și să-și ia viața de la zero în străinătate.

Virginia Rozorea a făcut tot ceea ce a putut să ducă la îndeplinire planul. A găsit niște barcagii din Constanța care i-au promis că îi pot duce contra cost până în Turcia.

În după-amiaza zilei de 26 august 1951, pe faleza din nordul Constanței îi aștepta nu șalupa spre libertate, ci duba spre arestul Securității. Este arestată de Saramet și de un alt bărbat care ar fi trebuit să îi însoțească. E condamnată la cinci ani de închisoare, corecție pentru „trecere de frontieră”. Execută pedeapsa la Văcărești, Jilava, Mislea și Securitatea din Ploiești. E eliberată în 1955.

Elisabeta Eiler - Nemțoaica din Iugoslavia moartă în Închisoarea de la Pitești

Elisabeta Eiler

Elisabeta Eiler s-a născut la 30 martie 1930 într-o familie de origine germană din satul Soltur, din Banatul sârbesc. După alungarea trupelor de ocupație, noua administrație iugoslavă decide internarea în lagăre a locuitorilor de naționalitate germană. În 1944, Ioan Eiler, tatăl Elisabetei, este reținut și încarcerat în lagărul de la Molin, unde moare la scurt timp.

Un an mai târziu, restul familiei urmează același drum: Elisabeta, fratele său, Ewald, și mama acestora, Magdalena, sunt încarcerați în același lagăr.

În 1947, evadează împreună cu alți 13 deținuți, printre care mama și bunica sa. Trec granița în România și se opresc în Comlașul Mic. Se angajează muncitoare la fabrica de cânepă.

După depărtarea Iugoslaviei lui Tito de Moscova și de sateliții săi, guvernul de la București începe să privească cu neîncredere populația din Banat.

Pe acest fond, în 1951, cele trei femei sunt dislocate din localitatea de graniță și forțate să se stabilească în Lugoj, angajându-se la Fabrica de Teracotă și Țigle „Mondial”.

În ianuarie 1952, Elisabeta Eiler cere repatrierea, după ce intrase în contact cu fratele său, eliberat din lagăr. Merge la Legația Iugoslavă din București pentru a depune cererile de repatriere în țara de origine.

Șase luni mai târziu, merge din nou să ceară repatrierea, de data aceasta este însoțită, fără să știe, de o informatoare a Securității.

Primite în audiență de însărcinatul cu afaceri al Legației, acestea au fost întrebate dacă le sunt familiare numele a două femei de origine sârbă care ar fi fost încadrate la Școala de Aviație din Lugoj. Companioanele ei au negat că ar cunoaște ceva, în schimb Eiler s-a eschivat de la un răspuns concret. Sesizând acest fapt, oficialul sârb a invitat-o într-o cameră separată unde acesta a chestionat-o, printre altele, despre starea de spirit a populației din Lugoj, situația economică și prezența forțelor armate în localitate. În final, diplomatul le-a promis că vor primi pașaportul pentru a pleca din România, fără însă a le da și o dată clară.

În lipsa unui răspuns, Elisabeta Eiler aproape uitase și renunțase să mai plece din țara. Se pregătea de căsătorie cu Anton Sigismund. În plus, avea grijă de mama și de bunica sa.

Discuțiile din Legația Iugoslavă aveau să o ajungă din urmă. Securitatea fusese informată și ceruse internarea administrativă a femeii pentru cinci ani. Se ajunge la o pedeapsă de 36 de luni.

Este arestată la 24 iunie 1953 și încarcerată la închisoarea Timișoara, este transferată pe 7 mai 1954 la Penitenciarul Pitești, unde moare pe 4 iunie 1954, după un an de detenție.

Cristina Anastasiu - Iubita diplomaților ajunsă în Bărăgan

Cristina Anastasiu

Cunoscută drept Mica în rândul prietenilor săi, Cristina Anastasiu s-a născut la 14 mai 1920 în comuna Făurei, într-o familie burgheză, dar nu foarte înstărită. Termină Facultatea de Drept din București și, în 1947, pentru că vorbea fluent franceza, primește propunerea să se alăture trupei de teatru Alhambra-Vlădianu, într-un turneu în Liban și Egipt.

Pe drumul de întoarcere, Mica Anastasiu îl cunoaște pe Karlo Brusko, ambasadorul argentinian la București, cu care începe o relație destul de apropiată. Ajunge în cercul diplomaților străini din Capitală unde se bucură de un stil de viață libertin și îmbelșugat.

Inteligentă și frumoasă, Mica Anastasiu se străduiește să rămână în mediul diplomaților, în speranța că aceștia o vor putea ajuta să fugă din țară și să se stabilească în Occident. Se căsătorește cu austriacul Alfred Holler, dar autoritățile de la București refuză să-i acorde viză, atunci când Holler își încheie misiunea în România.

În anii următori, are relații cu diplomați americani, elvețieni sau turci.

În ianuarie 1951, Anastasiu este constrânsă să devină informatoarea poliției politice. Avea deja o relație de doi ani cu ambasadorul turc.

Posibilitățile informative ale Micăi scad, iar femeia își deconspiră statutul, împărtășindu-i surorii sale date despre colaborarea cu Securitatea.

Pe 25 iulie 1953, Mica Anastasiu este arestată, supusă unor lungi și ample investigații. Pentru că nu găsește suficiente probe pentru spionaj în favoarea puterilor occidentale, Securitatea decide o internare administrativă de 36 de luni, motivul oficial fiind „legături cu străinătatea și spionaj”.

Este transferată la Penitenciarul Pitești, unde sănătatea i s-a deteriorează dramatic. În ianuarie 1954 este trimisă în stare gravă la spitalul-închisoare Văcărești. Ultimele informații despre ea sunt că, în iunie 1954, este eliberată din penitenciar și primește domiciliu obligatoriu în comuna Lătești din Bărăgan.

Elena Teodorescu - Iubita de o noapte a spionului american Ilie Puiu

Elena Teodorescu

Elena Teodorescu s-a născută pe 3 august 1913, într-o comună din apropierea Cernăuților, iar apoi s-a stabilit la Ploiești. Destinul său fatidic se leagă de ziua de 11 decembrie 1951 când, ca să aibă ce mânca de Crăciun, pleacă cu trenul la o cunoștință, în Hunedoara, care îi putea da carne de porc la un preț avantajos.

La un moment dat, în compartimentul său, urcă un tânăr „înalt, cu șapcă, cu raglan gris și fular roșu la gât”. Între cei doi se leagă o discuție banală până la momentul în care bărbatul o întreabă cum mai merge bursa. Contrariată, femeia răspunde că nu mai există așa ceva în România, economia fiind controlată integral de noile autorități.

Petrece două nopți cu tânărul misterios. Într-una dintre ele, întinzându-se în pat, el afirmă că de mult nu a mai dormit atât de confortabil, căci în peșteri și păduri este frig și bate vântul.

La 23 decembrie 1951, Elena Teodorescu este arestată din modesta sa casă de la marginea Ploieștiului. Cel pe care îl întâlnise era Ilie Puiu, ultimul membru rămas în libertate din echipa condusă de Constantin Săplăcan, un grup de cinci tineri recrutați din lagărele italiene de către serviciile secrete americane, instruiți și parașutați, în toamna lui 1951, în România comunistă.

Ar fi trebuit să sondeze starea de spirit a populației și să contracareze grupurile de rezistență din munți. Rând pe rând au fost însă deconspirați, ultimul capturat fiind Ilie Puiu, pe 17 decembrie. Torturat și anchetat fără încetare, Puiu a povestit toate activitățile sale în țară, inclusiv întâlnirea cu femeia din Ploiești.

În 1952, Elena Teodorescu este condamnată la cinci ani de închisoare corecțională pentru „omisiunea denunțării”. Pedeapsa îi este majorată ulterior la șapte ani de temniță grea. Trece prin închisorile Jilava, Mislea și Miercurea Ciuc. Pe 15 martie 1957 este găsită spânzurată în celula sa de la Miercurea Ciuc.

Anna Weisbecher - Șvăboaica deportată în URSS și condamnată și de comuniști

Anna Wiesbecher

Anna Weisbecher s-a născut pe 27 noiembrie 1914 în Johanisfeld, în Imperiul Austro-Ungar, într-un mic sat de șvabi din Timiș. S-a căsătorit cu un etnic șvab numit Koller, stabilindu-se în satul Bencecul de Jos și, împreună, au avut doi băieți.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat sfârșitul vieții banale. Soțul său a fost încorporat în armată și, cel mai probabil, a murit pe front. În ianuarie 1945, alături de o mare parte a comunității șvabe din Timiș, a fost deportată în URSS.

A revenit în țară abia în 1956, după 11 ani în care copii săi au fost crescuți de bunica paternă. În 1959, Matei, unul dintre fiii săi care lucra ca zidar la Băile Herculane, a primit propunerea să deturneze un vas de pasageri care circula pe Dunăre și să plece în Germania Federală.

Chiar dacă Matei Koller a fost inițial de acord, la cerințele mamei a renunțat nu doar să participe la deturnarea vasului, ci și să se mai întoarcă la Băile Herculane.

Ceilalți tineri au mers însă mai departe cu ideea lor. Pe 5 martie 1959, povestea a eșuat tragic: fratele geamăn al lui Mihai Roth și un grănicer s-au înecat în Dunăre, iar ceilalți patru atacatori au fost prinși de marinari și predați Securității.

Matei Koller a fost arestat la 14 martie și, apărându-se în interogatorii, a incriminat-o pe mama sa - știuse de plan, dar nu îl denunțase Securității.

Pe 23 martie, Anna Weisbecher este arestată, iar, la sfârșitul lui aprilie 1959, este condamnată la trei ani de închisoare pentru „acte de teroare”, în timp ce fiul său a primit o pedeapsă de zece ani de muncă silnică.

Anna Weisbecher a fost eliberată la 21 martie 1962. Fiul ei, Matei Koller, avea să fie grațiat o dată cu ultimii deținuți politici, în august 1964.