Îmi doream mult un cameral bun, după tumultul atâtor mari orchestre la Sala Palatului. Atmosfera intimă a muzicii de cameră e una dintre bucuriile tot mai rare de care avem parte în România.
În stagiunile noastre sunt puține momentele în care să ai parte de interpretări revelatoare și desăvârșite. Recitalul Juliei Fischer de aseară venea după simfonicul cu Concertul de Brahms din 5 septembrie, pe care solista germană l-a susținut în compania Rundfunk-Sinfonieorchestrer Berlin dirijate de Vladimir Jurowski, o versiune perfectă tehnic, dar fără prezența și strălucirea roamntică p care mi-aș fi dorit-o. Pentru că da, și muzicienii obosesc uneori.
Ieri, pe scena Ateneului, Julia Fischer a strălucit într-un program minunat, cu lucrări ce acoperă repertorial un secol de componistică dedicată viorii, cu sonate de Mozart, Brahms și Enescu plus celebra Tzigane, rapsodia de concert a lui Maurice Ravel.
Julia Fischer a fost seducătoare, ea oferind în compania pianistului francez Henry Bonamy cel mai bun recital violonistic din această ediție a festivalului Enescu. Cel puțin pînă acum.
Programul începe cu un Mozart luminos, Sonata în Si B major K.378, o lucrare scrisă în anii de la Viena ai genialului compozitor, într-o perioadă incredibil de scurtă. Arcușul Juliei Fischer taie pur și simplu respirațiile, muzica e suplă, atât de ”în stil” și totuși atât de caldă și generoasă.
Acompaniamentul e magnific, mâna stângă a francezului e impresionantă în registrul grav, iar duo-ul e irezistibil pentru publicul care a umplut pînă la refuz sala devenită neîncăpătoare la Ateneu, cu toate locurile ocupate plus strapontina plină pe scenă, în spatele pianului.
Acesta e publicul nucleului dur al Bucureștiului, telefoanele nu sună, fără aplauze între părți, fără recitalul obișnuit de tuse – a venit toamna!, un public desăvârșit, minus evantaie, dar ăsta e un accesoriu absolut obligatoriu pentru doamnele meleomane și de bun gust.
Andantino, partea mediană a sonatei picură o infinită nostalgie în inimile tuturor, Julia Fischer bine e înfiptă în podeaua scenei, trimițând sunetul ei clar, luminos și atât de cald sub cuopla aurită. Sunt momente inefabile, acompaniamentul e catifelat, cei doi se bucură fără rest de muzică iar bucuria ajunge direct la toți cei din sală. Rondo-ul final e jubilatoriu. Într-un tempo irezistibil, sunetul violonistei e minunat, pur și proaspăt, Mozartul ei e o bijuterie, o muzică cu adevărat vindecătoare.
Urmează Sonata no 2 pentru vioară și pian în fa minor op.6, o capodoperă de tinerețe enesciană, atât de aceesibilă și directă oricărei categorii de public, din păcate atât de rar cântată.
Enescu i-a dedicat-o lui Carl Flesch, citez din nou ce spunea în memoriile sale marele violonist contemporan și prieten compozitorului român: ”este una dintre operele contemporane cele mai puternice ale genului, în care își dau mâna emoția și tehnica, pe când armoniile și melodiile sale se vădesc mereu noi, nefiind nici banale, nici facile”.
George Enescu mărturisea că tema principală l-a vizitat la vârsta de 14, compozitorul punând-o pe hârtie trei ani mai târziu, la 17 ani, în doar două săptămâni! Julia Fischer deschide impetuos Assez mouvemente, partea I, cu o căldură incadescentă a temei lungi, sinuoasă și încărcată de mister.
Deși partitura e deschisă pe pupitru violonista cântă pe de rost, e cucerită de zborul enescian, dilatat pătimaș, celulă de celulă. Henry Bonamy e atent, acompaniamentul minimalist e concret și potențează perfect jocul subtil prefigurat în dialogul vioară-pian. Minunat! Tranquillement, partea a doua e carnală, vioara e de-a dreptul lăutărească în intro, sunetul e grunjos și amplu, iar tehnica de glissando a solistei înfiorează atmosfera.
Fischer a înțeles perfect melodica liberă a poeziei enesciene, sinteza pe care românul Enescu o propune în aceste pagini unde melosul popular românesc e turnat în tiparele formei occidentale de sonată, cu acea terță minor/Majoră, obsedantă prin mobilitate și cicliclitate, cu nuanțe incredibile pe vioară, în scala dintre între pianissimo și forte . Vif, vigurosul final țâșnește eliberator, ca o evadare amețitoare din teluric. Vioara și pianul se bucură de muzică, cu o poftă nedisimulată, Julia Fischer e admirabilă în tulburătorul final. Pentru mine e una dintre cele mai bune versiuni ale acestei capodopere, all time.
După pauză, Sonata no 1 în Sol Major op.78 de Johannes Brahms e incadescentă. Și proaspătă, am ascultat multe versiuni ale acestei capodopere camerale, dar violonista germane știe să scoată din tandrețea nobilă brahmsiană sensuri inedite – în asta constă frumusețea muzicii așa zis ”clasice”, e mereu nouă și proaspătă, cucerind cu fiecare nouă versiune și de fiecare dată atunci când e bine cântată, inimile celor dispuși să se deschidă. Căldura infinită a melodicii de largă respirație din prima parte Vivace e contaminantă, glorioasă și lirică sub arcușul germanei.
Contaminat de lirismul primei părți, Adagio poate fi o pagină memorabilă, pianul e însă prea tare în intro, acompaniamentul se scufundă într-o bulboană armonică ce înghite linia devenită firavă a viorii. Fischer redresează volumele, puțină lume știe că ea e și o pianist incredibilă, dar acompaniamentul va continua tare, din păcate, pînă la final. Francezul Bonamy e fie furat de peisaj, fie nu se livrează complet delicateții muzicii lui Brahms, o muzică de îndrăgostit cu tușe afective impresionante, fără nici o îndoială. Finalul Allegro moderato e magistral în interpretarea lui Fischer, tema principală citează un fragment din Regenlied-ul op.59 no 3 în care Brahms descrie cu melancolie ploaia unei zile de toamnă și mai ales nostalgia anilor tinereții atît de îndepărtați. Superb!
Ultima lucrare, Tzigane de Maurice Ravel, e o capodoperă absolută a compozitorului francez care debutează cu un extraordinar solo de vioară, în care Fischer e electrizantă.
Lento quasi cadenza, violonista muncește transfigurată pe linia temei obsedantă ce multiplică în acustica sălii liniile sinuoase, de o frumusețe exotică și contaminantă. Impresionează mult tehnica, de care violonista nu face parade, nu e nimic ostentativ în arta ei.
Julia Fischer știe să se joace cu tonalitatea, în stilul virtuoz pus în partitură de Ravel, alunecând fin și măiestrit în notele lungi, vibrate desăvârșit. Mini-cadenza de intro a pianului e din nou o idee prea tare, dar parcă nu mai contează, Fischer e liderul care dictează capodopera, duble și triple corzi, schimburile de poziție și vibrato-ul ei superb par atât de simple, firești ca o plimbare de după-amiază spre seară.
Staccato-ul de la pian reamintește încă o dată tema ”gipsy” a secundei mărite, înaintea finalului grandiose, prefațat de un rezumat accelerat-deccelerat în care pizzicato-ul de mînă stângă al violonistei e impresionant.
Finalul e eliberator, aplauzele sunt tunet în sala luminoasă a Ateneului toată lumea e de acord, a fost extraordinar. Muzicienii bisează generoși Scherzo din FAE, sonata brahmsiană care e un omagiu colectiv adus violonistului Joachim, de Brahms, Schumann și elevul acestuia Albert Dietrich, în care F-A-E sunt inițialele sloganului romantic și motto-ului personal al lui Joseph Joachim, Frei Aber Einsam, liber dar singur.
N-am fost singur, cred că mare parte din public e încântată după lumina din priviri, cei doi muzicieni emană bucurie pe aplauzele finale, a fost o frumusețe de recital, cel mai bun recital violonistic din această ediție a festivalului Enescu. Cel puțin pînă acum.
Cronica pe scurt. Alexandra Dariescu
Pe scurt despre Alexandra Dariescu, magistrală aseară în Concertul în Sol Major de Maurice Ravel. Contribuția pianistei originare din Iași la al doilea simfonic National de France în Festival - care n-a prea strălucit în rest, cu o Suită I de Enescu destul de laxă în tempo sub bagheta lui Ion Marin și o mult mai reușită Images pour orchestre de Debussy în partea a doua - a fost extraordinară. Interpretare a acestei capodopere, ce trimite la atmosfera infuzată de jaz a Parisului anilor 20, a fost una memorabilă, Alexandra Dariescu reușind să treacă con brio testul de foc al premierei.
Pentru orice interpret, chiar și pentru unul consacrat cum e Dariescu, la fel cum s-a întâmplat și cu Kissin în Concertul 2 de Liszt, debutul într-o partitură mare a repertoriului concertant e adevărată piatră de încercare. Încrezătoare, de la chiar intrarea în scenă, pianista româncă a defilat în sclipitoarea și surprinzătoarea introducere, cu un cânt strălucitor, contrapunctat de momente lirice emoționante. Într-un concert în care pianul devine adesea percuție, Alexandra Dariescu a avut nerv, aplomb și un ritm de ceasornic elvețian, așa cum își dorea chiar Ravel de la această muzică, partea a doua fiind poezie pură, fără ca pianista să exagereze potențialul emoționant al temei adagio assai, pe care a cântat-o cu o simplitate limpidă dezarmantă.
Orchestra și-a făcut datoria, Ion Marin completând orchestrația de poveste a concertului și în partea a III a, Presto, în care pianista dezlănțuie cu eleganță și umor un veritabil tur de forță.
După finalul strălucitor, Alexandra Dariescu, revine în scenă cu un bis surprinzător, un omagiu Clara Schumann la aniversarea a 200 de ani de la naștere, o romanță superb cântată, căreia i se va adăuga spre final, spre mirarea și deliciul publicului, primul violoncel al Orchestrei Naționale a Franței – Alexandra e o interpretă avocat a femeior compozitor în lumea muzicală contemporană, ei datorându-i-se în România și nu doar câteva premiere absolute a unor lucrări niciodată cântate aici (Nadia și Lili Boulanger, Germaine Tailleferre și Clara Schumann).
Bravo, Alexandra!
PS. cu promisiunea că voi reveni asupra concertului Ravel cu Alexandra Dariescu.
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu