Regele Mihai, un om cât o istorie

Emisiunea „Actualitatea” din 25 octombrie 2001

Regele Mihai, un om cât o istorie

Radu Călin Cristea: Regele Mihai împlineşte 80 de ani. Potrivit biroului de presă al Casei Regale, Regele Mihai şi Regina Ana urmează să se întâlnească mâine la palatul Buckingham cu Regina Elisabeta a Marii Britanii. După amiaza va fi lansat volumul „Michael of Romania”. „Regele Mihai, un om cât o istorie” se intitulează punctul de vedere semnat de Emil Hurezeanu.

Emil Hurezeanu: Fostul rege-copil al României împlineşte azi 80 de ani. În sine, iată, o întâmplare miraculoasă. Acelaşi om are de a face cu ţara al cărei suveran a fost menit să fie de-a lungul unui întreg secol, practic: de la momentele ei de mare înflorire şi nădejde, după Marea Unire, traversând deşertul războaielor mondiale, civile şi reci şi două-trei dictaturi, până la limanul regăsirii de azi.

Octogenarul Mihai este din nou acasă, nu pe tronul ţării, ci pe unul al istoriei trăite şi asumate, redevenind un simbol al unității și duratei statului, un simbol rând pe rând venerat, temut, respins şi în cele din urmă recunoscut şi respectat până şi de a treia republică română postbelică. Cazul l-ar fi fascinat pe filosoful și sociologul german Kantorowicz, care cu decenii în urmă, în cartea sa despre arhetipurile regalității, recunoștea în suveranul încoronat genericul peren al statului, deasupra persoanei sale și a întâmplărilor tuturor.

Regele Mihai, sărbătoritul de azi, a fost contemporan cu două generaţii de Brătieni, cu Iuliu Maniu, regele Ferdinand, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Aristide Briand, Nicolae Titulescu, Stresemann, Churchil, Stalin, Antonescu, şi Ceauşescu. Le-a intersectat calea și destinele ca rege-copil, tânăr exilat, izgonit, reîmpământenit, supraviețuindu-le, nu doar fizic, ci parcă în ritmul mai adânc al unei justiții făcute fie și țării sale și al recâștigării libertății cetățenilor ei.

Biografia politică şi publică a ultimului ilustru personaj european al secolului trecut are părţi înălţătoare şi tragice: tânărul de 26 de ani a avut în 1944 o contribuţie determinantă la salvarea ţării sale de ocupaţia sovietică şi de prevenire, poate, a dezmembrării şi colonizării ei permanente. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi arestarea lui Antonescu nu au fost, din acest motiv, un act de trădare ci unul de salvare a ceea ce era mai important în durata mare a istoriei.

Prezenţa sa pe tron între 1944 şi 1947 a ţinut apoi pe loc, într-un fel, tăvălugul comunismului, dând românilor chiar şi pentru puţină vreme speranţa unui reînceput oricât de tulbure în Europa democraţiilor post-totalitare. Sovietizarea ţării era oricum ireversibilă, indiferent de atitudinea românilor în timpul celui de al doilea război mondial. Cazul Poloniei, cucerită şi de germani şi de sovietici, în ciuda rezistenţei eroice a polonezilor, este convingător, chiar dacă se poate medita asupra curajului lor disperat în secole de neşansă istorică, dar ca premisă a şanselor occidentale asigurate şi garantate astăzi Poloniei.

După 1947, Regele Mihai va reuşi să rămână pentru diaspora românească şi pentru mulţi români din ţară neindiferenţi, un păstrător al continuităţii spiritului naţional democratic occidental al României Mari, dacă se poate spune aşa, oricât de neîmplinit ar fi rămas de fapt acesta, prin voința zeilor și nevolnicia oamenilor, cum se spune în epsourile Antichității. Simplitatea, demnitatea sa naturală, o iubire caldă şi nestinsă pentru România şi tot ce e necesar pentru împlinirile ei adevărate au fost mereu trăsăturile acestui personaj. Așa cum s-a observat, el are mai mult în comun cu un țăran-călugăr din Câmpia Dunării decât cu verii princiari ai marilor monarhii europene. Revenirile sale în ţară, atât de greu şi de nedrept de înfăptuit, au făcut parte din acelaşi destin în care acţiunea personală benefică a fost mereu întreruptă sau amânată tragic de loviturile de destin abătute asupra României.

Mereu un început de speranţă și lucru bun, în 1926, în 1944, în 1989, pentru ca lor să le urmeze, într-o măsură mai mare sau mai mică, reversul tulburat şi vitreg al epicii istorice. Mihai I de România este astfel singurul rege post-modern al Europei. E rege, dar a fost suveran de zece ori mai puţin, în timp, decât supus. I se spune Majestate chiar de către foştii tovarăşi comunişti, cinează cu capii Republicii ca oaspete de stat în palatele naţionalizate ale bunicilor săi, locuieşte în edificiul în care şi-a semnat propria abdicare şi unde biroul este de pe vremea sa, dormitorul fiind darul făcut de Suharto lui Gheorghiu-Dej, e un os princiar german înrudit cu țarii Rusiei și regii Anglie, dar nu se numește decît DE România, în timp ce ginerele său, ieșeanul Radu Duda, e singurul membru al faamiliei ce poartă numele de prinț Hohenzollern-Veringen.

Apare în film la televiziunea franceză conducând singur automobilul pe străzile sistematizării ceauşiste, pe muzica lui Ionel Fernic și Cristian Vasile. Iată un destin al neîmplinirilor succesive, care adunate au însemnat atâta însă pentru România aşa cum este ea astăzi. O ţară întârziată, dar grăbită pe calea cea bună, o ţară cu atâtea probleme dar şi atâtea şanse intacte de renaştere.

Prezența acestui rege printre noi la vârsta profeților și a vechimii Statului împlinit este un prilej de reflecție senină și recunoscătoare.